Arta în palma: o tânără din Ujgorod creează mini-picturi unice

Bogdana  Bushko din Ujgorod  creează o adevărată artă care încape într-o palmă. Urbea străveche  prinde viață pe pânzele miniaturale ale tinerei artiste. Străzile și piețele confortabile, falezele,  care parcă  miros  a flori de tei și adierea proaspătă a râului Uj, clădirile neobișnuite, podurile  și arcurile  – cu generozitate  se aștern direct pe pânză, încât apare întrebarea  cum e posibil a lucra atât de filigranat pentru a transmite farmecul orașului  natal – o adevărată bijuterie.

Dar, așa cum se întâmplă în  astfel de cazuri, în spatele fiecărei îndemânări  și abilități se află o mare răbdare și muncă grea. Bogdana Bushko spune că miniaturile necesită într-adevăr eforturi mari, deoarece  pe o pânză mică trebuie să picteze cele mai mici detalii cu vopsele în ulei.

– Ideea de a crea astfel de opere mi-a venit din întâmplare, – spune Bogdana. – Îmi place să desenez diferite colțișoare ale orașului  Ujgorod. Și odată  am încercat: ce s-ar întâmpla  dacă aș face o  copie în miniatură a tabloului  meu  pentru suflet? M-am gândit, că  ar fi original să surprind pe pânză colțișoarele  interesante ale orașului nostru. Și,  imediat, am și aplicat ideea. Picturile sunt într-adevăr atât de mici încât se potrivesc în palma mâinii, pot fi păstrate  în siguranță într-o geantă de damă.

Procesul creativ începe cu pregătirea pânzei. În calitate de rame, tânăra artistă plastică  folosește scândurele  cu dimensiuni de 90 × 80 mm.

Pânza  amorsată este întisă pe spatele cadrului. După o serie de pregătiri, continuu  procesul de aplicare a culorilor pe  mini-imagine.

La început estimez construcția imaginii și apoi fac vopsele cu ulei. Lucrez exclusiv la lumina zilei. Acest lucru este foarte important. Lampa nu este cea mai bună opțiune, deoarece distruge complet culoarea.

Și mă ocup de detalii foarte mici, așa că îmi place să lucrez la lumina zilei. În general, procesul  picturii  unei astfel de imagini durează aproximativ o săptămână. Lucrarea trebuie să se usuce bine. Se usucă în aproximativ trei zile. Dacă vorbim despre o lucrare cu straturi  mai păstoase, în care folosesc puțin solvent, uscarea durează  și mai mult- spune pictorița.

Ideile pentru picturi sunt culese, adesea, din fotografiile orașului, pe care fata le face singure. În plimbările pe străduțele orașului, deseori,  e surprinsă de gândul că ar dori să descrie un anumit colț al orașului, apoi face fotografii și pe urmă desenează.

„Îmi place foarte mult partea veche a municipiului Ujgorod, monumentele istorice”, spune artista . – Și vreau să atrag atenția asupra trecutului orașului în acest fel. Desigur, chiar vreau să nu se piardă monumentele arhitecturale vechi, pentru că fără trecut nu există viitor.

Bogdana recunoaște că încearcă să-și pună o parte din suflet în fiecare lucrare. Cu toate acestea, ea nu așteaptă să-i vină inspirația, deoarece adesea vine în procesul de scriere a unei imagini.

– Sunt foarte susținută  de familie și prieteni. Toată lumea apreciază  pozitiv activitatea. Uneori îi sugerează idei, alteori o laudă  sau chiar o supun criticii. Dar, cel mai bun critic pentru mine sunt eu însumi. Mă uit la vechile mele lucrări și văd unde am greșit. Așa că, revin asupra picturii. Acasă am o cameră separată, pe care am transformat-o într-un atelier. Miroase mereu a vopsele de ulei, ce amintesc de rășinoase, de brad. Acolo desenez cel mai bine. Și am o pensulă preferată care mă servește cu fidelitate. Îmi place să desenez elementele miniaturale. În general, procesul de pictură este o mică meditație, – spune tânăra.

Dar, tablorile  miniaturale nu sunt singura ei preferință. Fata creează, de asemenea, cutii originale în tehnica decupajului, care, de fapt, servesc drept ambalaj pentru tablouri.

„În viața mea, decupajul a apărut brusc și neașteptat, spontan”, spune maestrul. – Am crezut, că minipicturile mele au nevoie de ambalaje bune. Deci, de ce să nu fii creativ și aici? Am început să acumulez cunoștințe de pe internet, am studiat, am cumpărat primele materiale, lacuri speciale, lipici decupaj, semifabricate din lemn și am încercat să îmi fac prima cutie. Decupajul este o tehnică foarte simplă. Este aplicarea unui desen de hârtie gata preparat pe orice suprafață. Cel mai adesea este lemn, sticlă, rareori metal și plastic. Transferăm desenul cu ajutorul unui șervețel obișnuit. Hârtia  permite  să fac  un ornament frumos pe suprafața produsului, creând tranziții invizibile. Deci, de îndată ce aleg   ornamentul potrivit, îl pot  transfera pe cutie. Când totul este gata – acopăr  cu lac. Uneori cumpăr cutii  din lemn. Și, apoi, le  decorez. Astfel  de cutii reprezintă un farmec  aparte pentru picturile în miniatură.

Bogdana Bushko este în prezent studentă în anul IV la Colegiul de Arte în numele lui Erdely. Urmează încă mulți ani de studiu în academia de artă, unde visează să intre.

Fata are o mulțime de idei și planuri creative. Printre altele – să creeze o serie de mini-copii ale tablourilor  artiștilor consacrați  și, de asemenea, să își deschidă propria expoziție. Pentru a face acest lucru, la  cei 18 ani ai săi, a lucrat mult, deoarece ea  a conștientizat un lucru: talentul fără efort este doar un foc de artificii,  care se aprinde cu putere  și se poate estompa foarte repede.

????????????????????????????????????
Share Button

Vasile Popovici, promotor al culturii huțule ucrainene din Maramureșul istoric

Într-o zonă frumoasă a Maramureșului, situată în apropierea graniței cu Ucraina, la confluența râurilor Ruscova și Repedea, se întinde localitatea Repedea, o localitate cu oameni harnici și gospodari, în care obiceiurile și tradițiile sunt păstrate și condiționate de activitățile gospodărești și sărbătorile religioase.

Știind că aici există o oază de culturalitate și tradiții am pornit la drum, devreme, într-o dimineață a lunii august, cu o țintă și un obiectiv clar, de a cunoaște și de a vă împărtăși informații despre huțulii din localitatea Repedea, de pe Valea Ruscovei, din județul Maramureș dar și pentru a ne întâlni cu Vasile Popovici, o persoană dedicată trup și suflet comunității huțule din Maramureșul românesc.

De ce am ales localitatea Repedea? Se cunoaște faptul că este o asezare în care locuiesc peste 90% de ucraineni, dar mai puțini cunosc faptul că acești oameni se identifică cu huțulii, un subgrup etnic ucrainean,   prin port și prin grai, care prezintă din punct de vedere fonetic un aspect cu totul distinct în cadrul dialectologiei ucrainene, opinie constatată de lingvistul I. Pătruț. Mai mult de atât, nu de multă vreme, am cunoscut printre aceștia un om deosebit, un reprezentant de seamă printre huțuli, pe Vasile Popovici, președintele Fundației Ucrainenilor Huțuli, care de fiecare dată prin felul cum vorbea despre locurile de baștină și despre frații lui te încuraja și mai mult să vizitezi și să descoperi aceste locuri în care valorile și obiceiurile huțule sunt încă bine conservate și păstrate.

Vasile Popovici, adevărat “ambasador” al ucrainenilor huțuli din Valea Ruscova

Activitatea lui Vasile Popovici, în vederea susținerii, conservării și promovării ucrainenilor huțuli este bogată și susținută continuu. Acest demers nobil este susținut din calitatea de membru activ al comunității huțule, dar și din poziția de director al Căminului Cultural din Repedea.

Vasile Popovici, președintele Fundației Ucrainenilor Huțuli din România  a implementat un proiect cultural inedit în regiune, care și-a propus deschiderea pentru public a singurei colecții de tip muzeal din mediul rural românesc dedicată huțulilor. Muzeul huțulilor maramureșeni din Repedea, situat într-un grajd tradițional restaurat, cuprinde obiecte reprezentative pentru portul tradițional huțul, inventar gospodăresc, precum și exponate de artă contemporană specifice micro zonei etnografice locuită de huțulii maramureșeni. Rolul Muzeului ucrainenilor huțuli este de a trezi și de a conștientiza sentimentul de apartenență la etnia huțulă. În prezent, prin eforturile lui Vasile Popovici, Fundația Ucrainenilor Huțuli din România achiziționează obiecte, fotografii sau înscrisuri vechi care să reflecte, cât mai bine, cultura materială huțulă și să dezvolte patrimoniul muzeal.

Modul de viață de zi cu zi, obiceiurile, portul și trasăturile huțulilor se regăsesc surprinse și prin intermediul tablourilor sub forma de pasteluri, tempera, grafice, dar și fotografii care se găsesc într-o mică  colecție despre huțuli găzduită la Caminul Cultural din Repedea. Prin grija lui Vasile Popovici, în ultimii ani, s-au organizat anual o serie de Tabere Internaționale de Creație intitulate FOTOART, care au avut în centru atenției componenta Huțulii, dar și promovarea valorilor etnografice, istorice şi turistice din zona Valea Ruscovei, localitățile Repedea, Ruscova, Poienile de sub Munte, Valea Viseului din România și raionul Rakhiv, din Ucraina, toate componente ale Maramuresului Istoric.

La această tabără de creație au participat importanți artiști din Ucraina, dar și din România, pe o perioadă de o săptămână, precum: Andriy Cebekin, președinte al Academiei Naționale de Artă și Arhitectură din Kiev, Oleksandr Andyialoși, architect emerit al Ucrainei, Zoltan Micika, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Munkacevo, Andryi Bokotey, academician, Andriy Ivancio, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Munkacevo, pictorii Igor Lutenko, Mykola Vlad,Pavlo Marinetz, Felician Săteanu, Ioan Bodnar, Radu Bercea și alții.

Printre tablourile deosebite aflate în arhiva lui Vasile Popovici dobândite în urma acestor ediții de creație amintim portretele cu huțul bătrân, huțulă tânără și locuitor huțul din Poienile de sub Munte, realizate de Oleksandr Andyialoși, și nu numai.

Este de menționat faptul că această activitate are și rol educativ, deoarece tinerii locului, cărora le place pictura și arta fotografică au ocazia să învețe tainele fotografiei de la profesioniști.

De asemenea, obiceiurile și tradițiile huțule sunt conștientizate și promovate foarte bine de Fundația Ucrainenilor Huțuli prin intermediul Festivalului Internațional de Etnografie și Folclor. Acest eveniment, desfășurat începând cu 2017, în colaborare cu Consiliul Județean Maramureș, adună în număr deosebit de mare ucraineni huțuli din asezările de pe Valea Ruscova și Valea Vișeului, precum și etnici români din Transcarpatia și Maramureș și nu numai. Din programul acestui eveniment se disting anual: paradele portului popular, târg de meșteri populari, program folcloric etnic și tradițional precum și gastronomie tradițională. În acest cadru sunt aprofundate prin promovare diferite tradiții ale huțulilor din zonă precum: obiceiurile de nuntă ale huțulilor din Poienile de sub Munte, jocul tradițional oina sau parada portului popular din Repedea.

Datorită inițiativei pe care Vasile Popovici o are în vederea organizării acestui festival al huțulilor se creează o scenă a dialogului intercultural românesc- ucrainean și a altor etnii.

Totodată, activitatea acestuia ca manager de proiect este remarcabilă deoarece toate proiectele inițiate vin în sprijinul comunității și a edililor din localitățile Repedea, Ruscova și Poienile de sub Munte, dar și în sprijinul altor parteneri.

Printre importantele proiecte coordonate de Vasile Popovici se numără: “Căminul Cultural Repedea-Liant al cooperării transfrontaliere”, “Oina, joc tradițional”, “Istorie, oameni și granițe”, “Tineri liberi în comunitate”,  “Proiectarea inovativă a educației-Fudația pentru Dezvoltarea comunității” și altele.

Apreciem că prin activitatea sa, Vasile Popovici, se distinge în rolul de “motor” al vieții culturale din întreaga zona. Toate evenimentele și efortul său sunt puse sub numele tradiției, patrimoniului cultural și, mai ales, sub semnul valorilor identitare.

Share Button

Dialog Ecaterina Bilețchi: Drumul spre Casă

Familia Bilețchi a venit pe meleagurile noastre din Bucovina pentru a-și dedica harul primit de la Dumnezeu comunității românești din Maramureșul istoric prin anii 1950-52.

Părintele paroh Gheorghe a avut șapte copii: șase fii și o fiică. Ecaterina este al treilea copil în familie și s-a născut la 25 februarie 1962 în satul Strâmtura. Școală generală a frecventat-o în orășelul Slatina. A urmat studiile la Colegiul de pictură din Chișinău, specialitatea pictură-pedagogie. După terminarea colegiului a ocupat postul de profesor de desen liniar la școală din localitatea Slatina până în anul 1993.

De mică, intrând cu tatăl în lăcașul sfânt, privind la cupola bisericii s-a decis că va fi pictor și, cândva, se va ridica și ea sus, pentru a imortaliza chipurile sfinților acolo. Multe lăcașuri sfinte, de atunci din Transcarpatia, și nu numai, au fost pictate de mâinile ei dibace. Fiecare chip imortalizat sunt o capodoperă de artă.

Mai mulți copii ai preotului Gheorghe au avut talentul de pictor, mai are părintele și urmași de profesie: preotul Ștefan Bilețchii, care slujește la Apșa de Jos, nepotul Dorin care este preot paroh la Slatina și strănepotul Ciprian – seminarist la teologie.

Dar, ea singura are talentul de pus pe hârtie versurile care se revarsă din sufletul ei bogat.

Scrie poezii din adolescență, hârtiile s-au îngălbenit de timp, dar ea nu refuză să scrie. Oriunde se duce carnețelul și creionul o însoțesc mereu. Fiecare bucurie, amintire, gânduri bune și frământări ale sufletului apar în versuri.

Fiind departe de casă,  tocmai  în Yaransk, Rusia,dorul nostru românesc o face să revină măcar prin rimă pe aceleași cărări, străzi și locuri dragi – amintiri….

Eu m-am intors la mine-acasă

Pe drumul presărat cu flori

Și mama, așteptând la masă

Pe-o fată și șase feciori

Astăzi, avem un oapete deosebit: o profesoară, iconograf artist plastic, o poetesă: toate aceste daruri le deține doamna Exaterina Stan. În comunitatea noastră a românilor din Transcarpatia toți o cunoaștem ca Ecaterina Bilețchi. Ea este descendentă din familia Bilețchi din Slatina, cei, care slujesc cu har de-a lungul anilor comunitatea de creștini ortodocși.

Bună ziua, doamna Ecaterina! Vă mulțumesc că ați acceptat propunerea de a fi invitata noastră de astăzi.

Ecaterina Bilețchi: Eu vă mulțumesc foarte frumos pentru invitație!

Corespondent: Din versurile pe care le-ați scris și pe care le-am citat, putem trage concluzia că ați fost singura fată în familie alături de cei șase frați. Depănați-vă amintirile dumneavoastră despre copilărie, părinți, frați, satul în care v-ați născut.

Ecaterina Bilețchi: Cu plăcere. Ați început discuția cu poezia, pe care am dedicat-o părinților mei. Eu am fost singura fiică în familia numeroasă. Familia era mare, dar părinții au făcut totul pentru noi ca să reușim în viață și să fim sănătoși. Și pentru aceasta le sunt recunoscătoare toată viața.Și versurile ce le scriu sunt dedicate lor.

Corespondent: Ce v-a rămas în amintire de la ulița UNDE V-AȚI JUCAT CU COPIII?

Ecaterina Bilețchi: Anii copilăriei… Noi am venit în Slatina, când eu aveam  șase ani. Prima impresie despre Slatina a fost că este un oraș mare, nu sat ca Strâmtura( Glubokyy Potoc). Imi amintesc cum m-au întrebat colegii cum mă cheamă și le-am spus Ninuța.Ei mi-au răspuns că așa nume în satele noastre nu este și că mă cheamă Lenuța. Așa am și rămas: Lenuța popii. Copilăria mea nu s-a deosebit prin nimic de  copilăria copiilor de pe atunci. Școala, satul, biserica -totul ca de obicei.Poate mă deosebeam prin aceea, că visam să devin  cineva: să pictez, să scriu poezii.Părinții au fost așa ca toți, ne-au iubit.Frații m-au ocrotit. Sunt cele mai frumoase amintiri și eu sunt mulțumită de anii copilăriei.

Corespondent: Erați fiică de preot și asta impunea niște rigori. Trebuia să slujiți drept exemplu pentru ceilalți copii?

Ecaterina Bilețchi: Da, dar nu mi-a fost greu, nu era ceva ieșt din comun. M-am obișnuit. Apoi, când am devenit eu profesoară, m-am străduit să fiu un exemplu pentru  cei din urmă, ales pentru elevii mei. De altfel, cine suntem noi, dacă nu  lăsăm ceva în urma noastră, dacă nu  putem sluji drept exemplu?

Corespondent: De unde vă sunt rădăcinile? Știu că tatăl dumneavoastră, preotul Gheorghe, a fost trimis la noi în sat să slujească comunitatea ortodoxă?

Ecaterina Bilețchi: Din Bucovina, Cernăuți. Copiii toți s-au născut în Transcarpatia, familia a venit  prin 1952  în Carpați, dar pentru mine Cernăuți  are un loc aparte în suflet.

Corespondent: Studiile unde le-ați făcut și v-ați format ca personalitate?

Ecaterina Bilețchi: Nu pot să afirm că m-am format ca personalitate, toată viața am de șlefuit ceva. Studiile le-am făcut la Chișinău, la Colegiul de pictură și pedagogie, purta numele pictorului Repin, acum Plămădeală. Chișinăul mi-a dat foarte mult.

Corespondent: Ați fost profesoară de desen, pictați și acum. De unde  această dragoste față de pictură. Ați avut  pictori în familie?

Ecaterina Bilețchi: N-a fost nimeni pictor. Dar, eu, de mică  simt atracția puternică față de pictură. Când eram mică, mergeam cu tata la biserică, unde se făceau reparații și  se pictau icoanele. Eram în stare să stau ore întregi cu capul suus și să urmăresc cum sub penelul pictorilor apar chipurile sfinților. Și, atunci, mi-am dat eu mie însumi cuvântul să fac totul dar să ajung să pictez și eu acolo sus, sub cupola bisericii, chipuri de sfinți.Visul meu s-a împlinit peste 25 de ani. Eu m-am întors și am pictat biserica din Slatina. Visul meu n-a fost zădarnic.

Corespondent: Continuați și acum să pictați lăcașuri sfinte? Dacă vi s-ar propune să pictați lăcașurile sfinte din satele noastre românești, ați veni?

Ecaterina Bilețchi: E cel mai mare vis al meu: să mă întorc acasă și să pictez bisericile noastre cu cea mai mare plăcere.

Corespondent: Pictura sacră înseamnă ceva deosebit pentru dumneavoastră? Tot ce ține de pictură pentru mine e semnificativ. Eu, dacă pictez un portret, de exemplu, încep de la ochi și atunci când ochii se uită la mine, eu am intuit ce vreau să redau  prin acest portret, mi s-a întregit imaginea viitorului portret.La fel și sfinții îi pictez începând cu ochii, dacă ochii se uită la mine înseamnă că am reușit să redau ceea ce vreau.

Corespondent: Cu dumneavoastră, un om  care  are talent în tot ce face,  nu putem vorbi numai despre pictură. Scriați versuri, când ați început  să înșirați primele versuri?

Ecaterina Bilețchi: Am avut două profesoare la limba și literatura moldovenească pe atunci, ambele se chemau  Florica și una din ele într-o bună zi m-a întrebat cum scriu eu atât de frumos eseurile și versuri nu scriu. M-a îndemnat să încerc. Și s-o trimit la publicația Scânteia leninistă din Chișinău spre publicare. Am venit acasă și l-am rugat pe tatăl meu să mă ajute. El zice: Despre ce vrei să scrii? Zic: Despre Patrie.

Și cum  dorești să scrii despre Patrie, de la ce să începi?

-Eu stau și mă gândesc și instantaneu mi-a venit un gând: Din  lina voce  a mămicăi

Din prima literă din Abecedar

De aici începi tu,  Patria mea nesfârșită

Apoi, tata m-a ajutat puțin și poezia mea a fost publicată în  Scânteia leninistă. De atunci, nu m-am mai oprit să scriu poezii, am continuat mereu. Poezia  pentru mine e explozia sufletului, de acolo din interior cineva dictează și   ies la iveală visurile mele. Aștern pe hârtie  toate amintirile mele.

Corspondent: După câte știu, tatăl dumnreavoastră, Gheorghe, și el scria versuri.

Ecaterina Bilețchi: Da, noi toți șapte copii am iubit  pictura  și am studiat-o, dar  numai eu scriu versuri. Tata însă, avea un limbaj foarte bogat.De la el am primit  în dar talentul acesta. Trebuie să recunosc că am la mine întotdeauna un blocnotess și un pix. Mă pot opri în stradă și să-mi notez  rândurile ce  mi le dictează sufletul. Și noaptea mă trezesc și scriu. Poate  e o nostalgie după  locurile natale, sau  anii ce-i am sau poate n-am spus în viață tot ce-am vrut să spun. De multe ori mă gândesc la părinți. Iată, nu demult, a fost ziua mamei, care e plecată la ceruri de 30 de ani, Și  m-am gândit să-i trimit o felicitare ÎN VERSURI, PE CARE EA  N-O S-O CITEASCĂ, DESIGUR, DAR , CINE ȘTIE, POATE SUFLETELE NOASTRE AR PUTEA VORBI. ÎNTRE  ELE… Prefer însă să scriu pentru cei vii… De aceea o să vă citesc  poezia mea, pe care am numit-o Toamna vieții, unde am ajuns și eu acum.

Toamna vieții

Când toamna va veni în vârsta mea,

Voi strânge roada ei din pomul vieții,

Să-mi umple sufletul de raze ca o stea,

Să mă trezesc în zorii dimineții…

Pe o alee veche,cunoscută

Croită din iubire și destin,

Pășesc încet, dar sufletul ,sonete

Vibrează-n câmpul dezmierdat de crini…

Covor de frunze-n aur sub picioare,

Și pasul meu grăbit îl voi opri,

Să zbor prin șiruri de cocoare,

Din sincera dorință de-a mai fi…

E toamna vieții, blândă-n chipuri sfinte…

Ce-mi presură în plete alba brumă,

Îi voi cânta în versuri și cuvinte,

Amurgul său nedespărțit de lună.

Eu sunt în prag, dar toamna se grăbește,

Cu cerul tot mai trist și fumuriu,

Sperând ca soarele mai strălucește

Într-un apus de viață timpuriu…

Să mă ferească de nămeți și umbre,

Traseul vieții, nu-i parcurs !

Ca frunza legănându-se în unde,

Mă voi topi în ploi căzând de sus…

Cu ochii ridicați la cer,

Îngenunchind pe glia udă,

Vioara sufletului meu,

Strămută aria în rugă :

Dă-mi Doamne timp,

În brațele deschise,

Pe toamna –n prag s-o întâlnesc,

Pe-un pat de flori țesut în vise,

Poemul vieții-imn ceresc.

Corespondent: În timpul globalizării, al marilor schimbări în conștiința umană omul este un călător –prin timp, prin locuri. Dumneavoastră ați avut parte de toate: ați cedat, ați riscat, ați acceptat tot ce vă este scris de soartă, dar bogăția unei femei întotdeauna sunt copiii ei. Copiii dumneavoastră sunt maturi. Cu ce realizări ale lor vă mândriți? V-au urmat profesia?

Ecaterina Bilețchi: Viața este un adevărat război, dar  eu am câștigat războiul obținând victorie în micile bătălii. Dumnezeu mi-a dat trei copii minunați. Sunt departe de mine. Diana e în Rio de Janeiro, Brazilia, e designer de  haine sportive, are firma ei. Aglaia, la fel a absolvit colegiul de pictură din Chișinău, este designer de interioare, iar băiatul este sprijinul meu la batrânețe, o mulțumire de la Dumnezeu, el m-a urmat în toate – e iconograf. M-am întors după 24 de ani de absență în Apșa de Jos și împreună am  pictat biserica. Sub îndrumarea mea, dar  el a pictat-o. Sunt fericită. Am trei copii minunați. Ei sunt bogăția mea. Altceva nu-mi doresc. Nu-mi pare rău de nimic. Am trăit așa cum am considerat.

Corespondent: Cele mai bune lucrări ale dumneavoastră: picturi, poezii sunt   desăvârșite, după părerea dumneavoastră sau mai aveți de muncit mult la ele pentru a putea spune, că opus est corona vitae,  să spuneți, că ați  realizat capodopera vieții dumneavoastră?

Ecaterina Bilețchi: O întrebare interesantă. În iconografie, după ce ai pictat biserica nu te mai întorci la ea, ai ajuns la ușa bisericii, ai dat jos schelele și nu mai urci apoi sub cupolă ca să îndrepți ceva. Sau dacă pictez portretul cuiva, l-am dat omului și  nu-l mai văd ca să pot îndrepta ceva. De la expoziții, desigur, tablourile se întorc la mine și eu pot să revin cu analiza greșelilor mele. Prefer să nu mai revin după ce am pus punct. În schimb, poezia îți oferă dreptul la revenire, revii de câte ori dorești. O recitești,  ai impresia, că rima nu-i prea reușită sau  gândul  sau emoțiile nu sunt bine  exprimate,  schimbi. La poezie m-am întors întotdeauna. Poate cineva sa-mi spună că nu merită să schimbi, că e perfectă poezia,  eu o simt mai bine, căci e lacrima sufletului meu. Pictura n-o schimbi, iar cuvintele le poți schimba, ca să-ți rotunjești gândurile. Asta  și este diferența.

Corespondent: Sunt în viață  momente  pentru care regretați și, dacă ar fi cazul, ați schimba ceva?

Ecaterina Bilețchi: Nu, nu merită să te întorci să  repari  greșelile. Principalul e să faci concluzii pentru a nu le repeta. Omul nu poate exista fără trecutul său. Orice  se face, se întâmplă, are sens. Așa trebuia să fie, să am două fete și un băiat. Și așa a fost, dar cum am scris în poezie: traseul vieții încă nu este parcus. La  jumătatea  traseului ajunsă, n-aș schimba nimic din ceea ce a fost. Trebuie să întâmpini  cu bucurie  fiecare  rază de soare și să nu uităm să visăm. Daca visezi – se îndeplinește orice speranță. Să nu uităm să visăm. Acesta e sensul vieții noastre. Înainte fără regrete.

Corespondent: Dacă ați închide ochii pentru un moment, ce tablou ați picta din amintirile despre satul natal?

Ecaterina Bilețchi: Suntem plecați de acasă de 26 de ani, doi ani în urmă am  fost la baștină și am avut  o senzație, că nimeni nu mă cunoaște, oamenii treceau fără să-mi dea binețe. M-a durut mult acest lucru. Nu mai este Slatina cea de altădată. Au rămas prea puține case vechi pe strada unde am crescut. Pentru generația mea, însă, Slatina e  acea  cum a fost cu zeci de ani în urmă, așa o păstrăm în suflet. Dacă aș picta-o, tabloul ar fi cam așa. Amurg.Seara. Munții în ceață. Apare luna și se scaldă în valurile Tisei, biserica se  înalță maiestos  pe fundalul cerului. Acesta ar fi tabloul baștinei mele. Iar în versuri:

Pe-o clipă-n gând

Am revenit pe drumul vechi din  satul meu

Am întâlnit  și  ce minune!

Pe acei, pe care îi mai știu eu

Erau bătrâni cu ochii blânzi

Care  mai sunt și îi admir

Cu chipul trist de ani trăind

Dar zâmbetul de trandafir

Încetișor din poartă în poartă

Am vrut să dau binețe, dar cui?

Căci nu mai sunt, dar zburdă ai lor nepoți în drum

Aici e și școala mea, aleea, tei și uși deschise

Mă văd pășind pe pragul ei, dar știu, că asta sunt doar vise

Aș vrea pe-o clipă să revin, să-mi văd iar satul din trecut

Pe toți în brațe să-i cuprind și să trăim ca la-nceput!

 Sper să revin la baștină, să  parcurg drumul meu acasă, sper  să mi se-mplinească și acest vis! 

Corespondent: Vă mulțumesc frumos pentru timpul acordat și vă doresc mult succes în tot ceea ce vă propuneți.

Share Button