Primul festival internațional de monodrame de la Ujgorod s-a  încheiat  în forță cu spectacolul teatrului privat Ararat (Baia Mare, România). Numele colectivului se asociază cu muntele la care a ajuns Arca lui Noe, când apele diluviului s-au potolit. De acolo porumbelul a adus o ramură de măslin patriarhului, ceea ce  însemna speranța mântuirii  întregii rase umane. De aceea, fondatorii trupei de teatru au dat acest nume teatrului, drept un simbol al speranței, optimismului, drept un „semn rutier” de nădejde  în actuala mare furtunoasă a vieții de zi cu zi, care spală fundația Europei Centrale și de Est.

Spectacolul pus  în scenă este, de fapt, drumul simbolic  în căutarea muntelui Ararat, a unei stabilități solide  în incertitudinea prezentului.

Autorul piesei Pictorul de pancarte, Marian Ilea, prezent la premieră, a remarcat că montarea spectacolului e reușită, că premiera internațională a Pictorului de pancarte a adus pe scenă un personaj complex, jocul actorului depășindu-i așteptările.

De fapt, spectacolul a fost perfect integrat  în interiorul surprinzător al castelului din Ujgorod, sub vechile bolți, care au supraviețuit timp de secole unei istorii zbuciumate dar care cu siguranță rămân ca mărturie viitorului.

Vechea sală întunecată,  în care au  încăput câteva zeci de spectatori, semăna cu Arca lui Noe, dar era dominată de un singur actor. Claudiu Pintican a lucrat  în teatrele de stat și municipale din România, are experiență  în management, așa că  în prezent  își implementează propriul proiect. El  îl joacă pe unul dintre „șuruburile meseriilor” puțin cunoscute dar importante ale fostului sistem socialist, fără de care nu se  întâmpla nimic – nici  în România pe timpul lui Ceaușescu și nici la noi, pe vremea lui Brejnev. Este vorba de un pictor de pancarte, autor sau copiator de numeroase lozinci, slogane și panouri, fără de care este imposibil să ne imaginăm sistemul politic de atunci. Aceasta este viața personajului  în mijlocul unei minciuni bine definite,  în care e imposibil să creadă orice persoană sănătoasă și gânditoare, dar care minciună, indubitabil, apăsa și rupea  în bucăți sufletul pictorului de pancarte,  îl răscolea până  în subconștient și de acolo săreau afară cele mai misterioase straturi ale psihicului uman.

Îmi amintesc de caricaturistul sovietic Boris Yefimov (n. 1900 – d. 2008), frate al jurnalistului reprimar M. Kolțov, care, spre deosebire de soarta fratelui său (sau poate tocmai din acest motiv) a continuat să servească cu credință autoritățile fărăsă-și facă iluzii și a supraviețuit astfel până la o vârstă matusalemică. Eroul pe care-l  întruchipează pe scenă actorul Claudiu Pintican e cam de aceeași statură mentală. La un moment dat un necunoscut  îi dă  în cap cu o pancartă, ca răzbunare, după căderea stalinismului românesc,  îi sparge capul și pictorul de pancarte  începe să aibă probleme cu psihicul și apoi cu prostata. Denumirea românească a bolii este  în acord cu sintagma „tată prost”, astfel că el capătă un complex – cu orice preț vrea să-i convingă pe toți, și mai ales pe sine  însuși, că este tatăl perfect pentru fiica sa, deși ea nu duce un stil de viață decent (ginerele pictorului mai că nu urlă!) dar tatăl ei acoperă și, treptat, se aseamănă  în comportament cu fiică-sa.

Astfel, baza literară este suprarealistă, această metodă pe care o folosește scriitorul fiind ideală pentru redarea realităților conflictuale ale perioadei noastre de tranziție.

Și cum interpretează actorul acest rol! Se simte absența completă a oricărei limite (granițe)  între el și spectator. De-a lungul  întregului spectacol ai impresia că actorul  îți vorbește ție personal, poartă un dialog  încrezător  între patru ochi. Pintican este capabil să joace doar cu ochii,  în decurs de 65 de minute schimbă zeci de impresii, o astfel de bogăție de expresii faciale rar  întâlnești la o singură persoană.

Da! Și nu numai expresivitatea mimicii! Pentru performanță,  în timpul spectacolului, actorul dezvăluie zeci de măști, apare  în fața spectatorului ca  întruchipare a unor personaje diferite.

Pictorul de pancarte, după  încheierea perioadei socialiste, simte că meseria lui a dispărut și  își deschide o mică tavernă, unde vin o mulțime de mușterii, fiecare cu soarta lui, cu povestea lui. Actorul ne arată toate aceste personaje, trecând de la monolog la acțiunea panoramică,  în masă. Polifonia, ca  în romanele lui Dostoievski,  în care fiecare personaj  își are propiu-i adevăr, unic, lipsit de concordanță, dar foarte important pentru el  însuși. Tehnica actoricească este pur și simplu impresionantă. Într-un interval scurt de timp să te afli  în pielea atâtor personaje, nu e la  îndemâna oricui.

În același timp, protagonistul și pictează pe coli de hârtie care literalmente  înconjoară zidurile castelului, mai și lansează glume spumoase din care pudicul e absent și se și plânge de propria-i soartă. Nu e de mirare că Pintican coboară de pe scenă de parcă ar fi ieșit dintr-o saună.

Astfel, festivalul de la Ujgorod s-a  încheiat cu un adevărat crescendo al artei dramatice! S-a demonstrat că teatrul european modern (s-au jucat șapte piese din cinci țări) se află  în căutarea unor noi mijloace expresive, posibilități tehnice și, ce e mai important, noi teme și imagini.

Vechea urbe a Ujgorodului s-a aflat chiar  în epicentrul experimentului teatral. Dacă se va consolida această tradiție  în domeniul teatrului cu alte festivaluri importante, Ujgorodul va dechide o nouă pagină tentantă a istoriei sale…

P.S. Traducerea acestui text a fost realizată de Elvira Chilaru, jurnalist emerit al Ucrainei.

Sursa: BOOKHUB.RO

Toamna și-a intrat în drepturi. Aidoma unei doamne, în straie aurii, cu nuanțe de ruginiu în păr, cu o pălărie imensă, plină de roade bogate, darnică  și blândă, ea și-a petrecut  stolurile de cocori, ce au plecat  spre țări străine, și a făcut o escală de trei zile în orașul de reședință a regiunii Transcarpatia, unde a deschis  cu generozitate  târgul roadelor sale sub un generic multpromițător  «Toamna de aur- 2018.»  

De data aceasta, toate drumurile au dus spre Ujgorod. Producătorii agricoli, nu numai din  raioanele regiunii, dar  și din  întreаga Ucraină, circa  două sute de agenți economici și-au adus  aici produsele. Întreprinderile agricole, fermierii și fermele private, întreprinderile de procesare și prelucrare a produselor alimentare au venit  la noi cu tot ce au mai bun, pentru a prezenta aceste  bunătăți la prețuri moderate: legume, fructe, conserve, carne și produse lactate, brânzeturi, produse de cofetărie și produse de panificație, vin, miere de albine, găini vii și multe altele.

Noi am admirat tejghelele  cu brânzeturi – brânzeturi pentru toate gusturile, de la brânza de vaci sau brânza de burduf, până la brânzeturi rafinate din țări cu tradiție în domeniu: brânza feta, țara de origine  însorita Grecie, brânza gorgonzola cu specific italian, brânză afumată de capră, brânză cu ingrediente selecte, cu ardei, cu ierburi si ulei de măsline sau chiar brânză de capră cu usturoi și cu atâtea  idei originale preluate de la producătorii de peste hotare, că doar nu în zadar transcarpatienii   au asaltat  Europa. Pragmatici din fire, ei, la întoarcere au  deschis mici  întreprinderi de fabricare a brânzeturilor. La început în raionul Hust, apoi Perecin, Mucacevo, Svaleava.  Peste putin timp, geografia  micilor fabrici de brânzeturi se va  extinde. Sub semnul întrebării rămân două raioane Teaciv și Rahiv, unde fermierii români, devotați tradițiilor  strămoșești  produc  ca și cu  zeci și sute de  ani în urmă  brânza tradițională, de câteva   tipuri și  urda  dulce.

Trebuie spus, că transcarpatienii și ei preferă brânza tradițională, căci  în fața tejghelilor,  unde  își realizau  producția fermierii noștri  era plin de lume, încât  întrerupeam interviurile pentru   a  nu periclita procesul de realizare a producției  obținute în  sudoarea frunții de cei câțiva  români, care  se mai ocupă de oierit. Ocupația  strămoșească devine un moft, ea  necesită cheltuieli mari, iar statul  încă  mai ezită să le  acorde  atenția și asistența necesară, ei fiind nevoiți să se descurce  singuri  și să realizeze producția  atât pe  piețele din regiune, cât și din întreaga  țară. Mihai Opriș din  Biserica Albă(500 de oi), Gheorghe Libovca din Biserica Albă(800 de oi) și Maria Opriș ( ce demult  s-a dezis  de  profesia de pedagog și prin căsătorie a devenit mâna dreaptă a fermierului  Dumitru Opriș,ferma Rostoca din  Apșa de Jos.(peste 900 de oi, 200  vaci).

Cât de rafinate n-ar fi  brânzeturile europene, cât de ademenitoare n-ar  fi denumirile  lor, noi, românii,  rămânem fideli  gusturilor copilăriei noastre și  preferăm  urda dulce, brânză de burduf și caș. Oare se pot compara plăcintele românești cu  brânză, ceapă și mărar  cu  croassantele  lor?

Sperăm, că  cei trei români, care păstrează cu consecvență tradițiile oieritului la noi în regiune și-au realizat toată producția,  iar  beneficiile le-au dat noi forțe  pentru  a nu   întrerupe  continuitatea  păstrării tradițiilor oieritului în Carpați!  Ani mulți și rodnici alături de mioare, ciobăneștii  românești pe  plaiurile  carpatine!

Informațiile ne-au fost transmise de redactor Elvira Chilaru.

Prezentarea filmelor în cadrul proiectului „Zilele filmului ucrainean ” va avea loc la Beregovo, în perioada 10-14 octombrie.

KMKF ”Tineretul“, cu sprijinul Ministerului Politicii Informaționale din Ucraina, implementează proiectul „Zilele filmului ucrainean”.

Principala sarcină a proiectului este de a aduce la cunoștința locuitorilor din orașele mici ale Ucrainei, filmele ucrainene moderne.

Potrivit autorilor proiectului, în ultimul an, cinematografia ucraineană a renăscut. Filmul ucrainean apare cu mare succes nu numai pe ecranele ucrainene, dar și pe cele europene, câștigând premii la festivaluri internaționale.

Cu toate acestea, în premieră, în cea mai mare parte, filmele pot fi urmărite doar în orașele mari. Majoritatea locuitorilor din orașele și localitățile mici ale țării trebuie să se deplaseze zeci de kilometri pentru a viziona un film nou.