Părintele Eftimie Mitra și cele trei măicuțe ce viețuiesc la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” au făcut un pod de iubire și credință, din Munții Orăștiei, până în satul Poroșcovo, din Ucraina. Aflați din interviul care urmează, realizat de „Formula As”, cum dragul de-a face bine și de a oferi ajutor poate schimba destine.
– Părinte Eftimie, deși viețuiți alături de doar trei măicuțe la o mânăstire modestă, aproape ascunsă pe culmile munților Orăștiei, ați izbutit să vă faceți drum, până în Ucraina, la volohii români, uitați de veacuri printre străini. Cum se explică un asemenea gest care necesită eforturi uriașe?
– Eu de loc sunt din Bihor, și aveam acolo niște cunoștințe care mi-au zis într-o zi: „Hai, părinte, să mergem, că uite, au apărut în «Formula AS» articole cu români care au probleme în Ucraina!”. Alarma din glasul lor m-a convins și am mers împreună cu ei și i-am cunoscut pe volohi. Și-apoi, am mai fost încă o dată și încă o dată și… m-am tăt dus. Asta de vreo patru ani. Prima oară am mers să văd despre ce este vorba, că așa, români care au nevoie de ajutor, sunt destui. Când am trecut întâia dată granița în Ucraina, auzeam vorbindu-se numai în rusă și ucrainiană. Când am ajuns în satul Poroșcovo, cam la 140 de km de graniță, am auzit o românească așa cum se vorbea la bunica mea, în sat. O limbă veche, curată. Am făcut cunoștință și ei m-au întrebat dacă nu vreau să beau cavie. Nimeni din cei ce erau cu mine nu știau ce înseamnă, dar eu știam tot de la bunica, din sat, că așa ziceau ei la cafea. Am înțeles tăt ce vorbeau, că dară limba lor e românească, numa că îi foarte veche. Așa am descoperit acea regiune, unde într-un sat și alte câteva cătune, trăiesc cam 1800 de volohi, români uitați acolo de istorie și de țara mamă.
– Ce v-a impresionat cel mai mult în aceste prime întâlniri cu volohii
– Cred că cel mai mult m-a impresionat asemănarea cu satele românești, mai ales cu satul bunicii, din vremea copilăriei mele. Când eu eram încă prunc, pe ulița satului animalele erau libere și vedeai pe drum și gâște, și purcei, și rațe. Pe-atunci, oamenilor le păsa mai puțin de partea materială a vieții, sufletul și caracterul erau mai importante. Azi, în sat la bunica nu mai este așa, toate îs trase la dungă și pe uliță îs parcate mașini străine. Însă în satele volohilor, încă se mai trăiește așa cum era în copilăria mea, și pentru mine, asta nu înseamnă sărăcie sau lipsă de dezvoltare! Înseamnă libertate! Acolo oamenii încă gândesc așa, că nu contează dacă e casa dreaptă sau strâmbă, important este ca eu să fiu un om liber și fericit. Dar odată cu asta, am văzut la ei și lipsă de educație, lipsă de cultură, copii frumoși, fără șansă sau perspectivă în viață. Și am văzut și multă singurătate. Ucrainienii îi marginalizează, autoritățile române nu îi bagă în seamă. Și ei s-au izolat în comunitatea lor. Toate astea și multe altele m-au decis să mă implic pentru întrajutorarea acelei comunități.
– Ați făcut asta și pentru că sunteți preot? Face parte din misiunea dumneavoastră?
– Indiferent că ești preot sau nu, misiunea oamenilor este de a se ajuta unii pe ceilalți. Aș fi făcut același lucru și dacă eram inginer sau doctor. Întâmplarea face că sunt preot. Sigur, acest lucru m-a ajutat în sensul că există o solidaritate preoțească, și multe alte parohii din țară au sprijinit demersul nostru.
– Cum ați ajuns să fiți preot la această mânăstire din munții dacilor?
– După facultate, prima oară am fost în Moldova. Acolo m-am călugărit, la Petru Vodă, unde am stat câțiva ani. Dar tot făceam după capul meu, că eram mândru că eram inginer cu diplomă! Până când părintele Macarie mi-a zis: „Dacă tot ești așa de înțelept, ia mergi tu cu oile să te liniștești și să înveți să faci ascultare!”. Și într-adevăr, mi-a fost de folos. Apoi, cineva mi-a vorbit de o biserică părăsită din Bihor, de unde sunt eu de loc. Am mers, am vorbit și am primit binecuvântarea să merg călugăr acolo și tot acolo am început și preoția. Când am ajuns aici, la mânăstirea „Sfinții Voievozi”, ea nu era terminată la interior. Dar încetul cu încetul, alături de măicuțe, ne-am descurcat.
– Care sunt problemele cele mai grele cu care vă confruntați?
– Lucrurile nu sunt chiar așa de simple… De exemplu o fată volohă, de vreo 14 ani, a vrut să vină în România, să învețe, și tatăl nu a lăsat-o, ne-a rugat pe noi să vorbim cu el. Și am mers să vorbim cu el. Ne-a întrebat că el ce câștigă dacă lasă fata în România? I-am zis că e câștigul fetei, nu al lui, că merge și vede și învață, se dezvoltă la minte… Dar ei cam așa sunt învățați să pună problema. „Ce-mi iese?”. M-a refuzat categoric. „Mie îmi trebuie fata să meargă la lucru, aici”. Mulți volohi trăiesc din muncă cu ziua, așa că această mentalitate a părinților este lupta noastră cea mai grea acolo. Pe părinți nu cred că îi mai putem schimba, speranța noastră este că îi vom schimba pe copii și, în felul ăsta, să rupem acest cerc vicios. Așa că rezultate foarte mari nu se pot vedea acum, ci în timp, eventual la următoarea generație, când copiii de astăzi vor înțelege de ce trebuie să meargă la școală copiii lor. Totuși, la copiii aduși în tabăre în România se vede deja o schimbare, e o mare diferență, față de momentul în care i-am cunoscut, se vede imediat dacă te ocupi un pic de ei. Nu erau spălați, îngrijiți și nu vedeai chipuri senine. Acum au altă atitudine, sunt mai civilizați și mai senini, sunt mai aproape de ceea ce ar trebui să fie la vârsta lor.
– I-ați adus în tabere în România?
– Da. La început cu un microbuz închiriat, apoi cu unul împrumutat, prin bunăvoința cuiva care vrea să ne ajute. Aducem mai mulți copii, de două ori pe an, și încercăm să le arătăm că mai există și altceva într-o copilărie în afară de mersul la sapă, după lemne, în pădure. Când i-am adus prima oară aici, la noi, în curtea mânăstirii, una dintre fete s-a apucat să mute bușteni, că ne-am și speriat! Ne-a explicat, sărmana, că așa e învățată, să meargă la pădure cu tatăl ei… Copii munciți, fără copilărie adevărată, ce să vă spun… Noi îi cazăm aici, la mânăstire, și îi ducem în excursii – am fost la biserica din Densuș, la Castelul Huniazilor, la Mânăstirea Putna și la mormântul lui Ștefan cel Mare. Dar am vizitat și câteva universități și licee, ca să vadă că se poate trăi și altfel, mai ales dacă ai educație. În plus, am avut o doamnă profesoară, voluntar, care a stat aici și a lucrat cu ei, zi de zi. I-a învățat geografie, matematică, cântece și poezii. Într-o zi le-am zis: „Hai la scaldă!”. Și i-am dus la aqualand-ul din Deva. Atâta s-au mirat! Au văzut cu uimire că nu e ca la ei în sat, unde scalda e într-un pârâu nămolos, cu apă tulbure. Aici apa era „de-aia albă, prin care se vede”! Stau vara la noi, la mânăstire, două săptămâni, și îi mai aducem și de Crăciun câteva zile.
