Îngerul copiilor din Poroșcovo: Părintele Eftimie Mitra de la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” din Munții Orăștiei

Părintele Eftimie Mitra și cele trei măicuțe ce viețuiesc la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” au făcut un pod de iubire și credință, din Munții Orăștiei, până în satul Poroșcovo, din Ucraina. Aflați din interviul care urmează, realizat de „Formula As”, cum dragul de-a face bine și de a oferi ajutor poate schimba destine.

– Părinte Eftimie, deși viețuiți alături de doar trei măicuțe la o mânăstire modestă, aproape ascunsă pe culmile munților Orăștiei, ați izbutit să vă faceți drum, până în Ucraina, la volohii români, uitați de veacuri printre străini. Cum se explică un asemenea gest care necesită eforturi uriașe?

– Eu de loc sunt din Bihor, și aveam acolo niște cunoștințe care mi-au zis într-o zi: „Hai, părinte, să mer­gem, că uite, au apărut în «Formula AS» arti­cole cu români care au probleme în Ucraina!”. Alar­ma din glasul lor m-a convins și am mers îm­preună cu ei și i-am cunoscut pe volohi. Și-apoi, am mai fost încă o dată și încă o dată și… m-am tăt dus. Asta de vreo patru ani. Prima oară am mers să văd despre ce este vorba, că așa, români care au nevoie de ajutor, sunt destui. Când am trecut întâia dată gra­nița în Ucraina, auzeam vorbindu-se numai în rusă și ucrainiană. Când am ajuns în satul Poroșcovo, cam la 140 de km de gra­niță, am auzit o româ­neas­că așa cum se vorbea la bu­nica mea, în sat. O lim­bă veche, curată. Am făcut cunoștință și ei m-au în­tre­bat dacă nu vreau să beau cavie. Nimeni din cei ce erau cu mine nu ști­au ce înseamnă, dar eu știam tot de la bunica, din sat, că așa ziceau ei la ca­fea. Am înțeles tăt ce vor­beau, că dară limba lor e româ­nească, numa că îi foarte veche. Așa am des­coperit acea regiune, unde într-un sat și alte câteva cătune, trăiesc cam 1800 de volohi, români uitați acolo de istorie și de țara mamă.

– Ce v-a impresionat cel mai mult în aceste prime întâlniri cu volohii

– Cred că cel mai mult m-a impresionat ase­mă­narea cu satele românești, mai ales cu satul bunicii, din vremea copilăriei mele. Când eu eram încă prunc, pe ulița satului animalele erau libere și ve­deai pe drum și gâște, și purcei, și rațe. Pe-atunci, oamenilor le păsa mai puțin de partea materială a vieții, sufletul și caracterul erau mai importante. Azi, în sat la bunica nu mai este așa, toate îs trase la dungă și pe uliță îs parcate mașini străine. Însă în satele volohilor, încă se mai trăiește așa cum era în copilăria mea, și pentru mine, asta nu înseamnă sărăcie sau lipsă de dezvoltare! Înseamnă liber­tate! Acolo oamenii încă gândesc așa, că nu contează dacă e casa dreaptă sau strâmbă, important este ca eu să fiu un om liber și fericit. Dar odată cu asta, am văzut la ei și lipsă de edu­cație, lipsă de cultură, copii frumoși, fără șansă sau perspectivă în viață. Și am văzut și multă singu­rătate. Ucrainienii îi mar­ginalizează, autoritățile române nu îi bagă în seamă. Și ei s-au izolat în co­munitatea lor. Toate astea și mul­te altele m-au decis să mă implic pentru întraju­torarea acelei comuni­tăți.

– Ați făcut asta și pentru că sunteți preot? Face parte din misiunea dumneavoastră?

– Indiferent că ești preot sau nu, misiunea oa­menilor este de a se ajuta unii pe ceilalți. Aș fi fă­cut același lucru și dacă eram inginer sau doc­tor. Întâmplarea fa­ce că sunt preot. Sigur, acest lucru m-a ajutat în sensul că există o so­lidaritate preo­țeas­că, și multe alte pa­rohii din țară au sprijinit de­mer­sul nostru.

– Cum ați ajuns să fiți preot la această mâ­­năstire din munții da­ci­lor?

– După facultate, pri­ma oară am fost în Mol­dova. Acolo m-am călu­gă­rit, la Petru Vo­dă, unde am stat câțiva ani. Dar tot făceam du­pă capul meu, că eram mândru că eram inginer cu diplomă! Până când părintele Macarie mi-a zis: „Dacă tot ești așa de înțelept, ia mergi tu cu oile să te liniștești și să în­veți să faci ascul­tare!”. Și într-adevăr, mi-a fost de folos. Apoi, cineva mi-a vorbit de o biserică părăsită din Bihor, de unde sunt eu de loc. Am mers, am vorbit și am primit binecuvântarea să merg că­lugăr acolo și tot acolo am început și preoția. Când am ajuns aici, la mânăstirea „Sfinții Voievozi”, ea nu era terminată la interior. Dar încetul cu încetul, alături de măicuțe, ne-am descurcat.

– Care sunt problemele cele mai grele cu care vă confruntați?

– Lucrurile nu sunt chiar așa de simple… De exemplu o fată volohă, de vreo 14 ani, a vrut să vină în România, să învețe, și tatăl nu a lăsat-o, ne-a rugat pe noi să vorbim cu el. Și am mers să vorbim cu el. Ne-a întrebat că el ce câștigă dacă lasă fata în Ro­mânia? I-am zis că e câștigul fetei, nu al lui, că mer­ge și vede și învață, se dezvoltă la minte… Dar ei cam așa sunt învățați să pună problema. „Ce-mi iese?”. M-a refuzat categoric. „Mie îmi trebuie fata să meargă la lucru, aici”. Mulți volohi trăiesc din muncă cu ziua, așa că această mentalitate a părin­ților este lupta noastră cea mai grea acolo. Pe părinți nu cred că îi mai putem schimba, speranța noastră este că îi vom schimba pe copii și, în felul ăsta, să rupem acest cerc vicios. Așa că rezultate foarte mari nu se pot vedea acum, ci în timp, eventual la urmă­toarea generație, când copiii de astăzi vor înțelege de ce trebuie să meargă la școală copiii lor. Totuși, la copiii aduși în tabăre în România se vede deja o schimbare, e o mare diferență, față de mo­men­tul în care i-am cunoscut, se vede imediat dacă te ocupi un pic de ei. Nu erau spălați, îngrijiți și nu vedeai chi­puri senine. Acum au altă atitudine, sunt mai ci­vilizați și mai senini, sunt mai aproape de ceea ce ar trebui să fie la vârsta lor.

– I-ați adus în tabere în România?

– Da. La început cu un microbuz închiriat, apoi cu unul împrumutat, prin bunăvoința cuiva care vrea să ne ajute. Aducem mai mulți copii, de două ori pe an, și încercăm să le arătăm că mai există și altceva într-o copilărie în afară de mersul la sapă, după lemne, în pădure. Când i-am adus prima oară aici, la noi, în curtea mânăstirii, una dintre fete s-a apucat să mute bușteni, că ne-am și speriat! Ne-a ex­plicat, sărmana, că așa e învățată, să meargă la pă­dure cu tatăl ei… Copii munciți, fără copilărie ade­vărată, ce să vă spun… Noi îi cazăm aici, la mâ­năstire, și îi ducem în excursii – am fost la biserica din Densuș, la Castelul Huniazilor, la Mânăstirea Putna și la mormântul lui Ștefan cel Mare. Dar am vizitat și câteva uni­versități și licee, ca să vadă că se poate trăi și altfel, mai ales dacă ai educație. În plus, am avut o doamnă profesoară, voluntar, care a stat aici și a lucrat cu ei, zi de zi. I-a învățat geografie, ma­tematică, cântece și poezii. Într-o zi le-am zis: „Hai la scaldă!”. Și i-am dus la aqua­land-ul din Deva. Atâta s-au mirat! Au văzut cu ui­mire că nu e ca la ei în sat, unde scalda e într-un pâ­râu nămolos, cu apă tulbure. Aici apa era „de-aia albă, prin care se vede”! Stau vara la noi, la mâ­năs­tire, două săptămâni, și îi mai aducem și de Crăciun câteva zile.

 

Share Button

Volohii din Ucraina vor avea biserică românească.

Recent  a avut loc sfințirea pietrei  de temelie, unde  se va construi  biserică românească din localitatea Poroșcovo, un sat locuit de ucraineni, țigani și volohi. Biserica românească se va construi cu binecuvântarea IPS Teodor de la Mucacevo. „Noua biserică va fi în aceeași curte unde este și școala de vară. Este singurul teren pe care-l avem și încercăm să-l folosim pentru edificarea unui adevărat centru cultural. Inițial ne-am gândit doar pentru școală, nu ne-am gândit să facem și o biserică, dar pentru că volohii, cei care au rămas ortodocși și nu au căzut pradă prozelitismului sectar, au dorit să aibă o școală în limba maternă, atunci am zis să-i ajutăm, pentru că oamenii aceștia chiar vor cu adevărat, așa că s-a ajuns să se pună ideea unei noi biserici care, până la urmă, văd că se va pune în practică”, a declarat părintele Eftimie Mitra, cel care  face  eforturi deosebite pentru a-I scoate pe volohi din  anonimat. „Inițial ne-am dorit să avem un hram al Maicii Domnului, aceasta a fost propunerea mea, volohii au acceptat-o. Pentru că centrul social se va numi „Maica Domnului- bucuria celor necăjiți”, ne-am gândit să fie și biserica sub același nume, cu același hram. Dar Mitropolitul a decis să fie cu hramul Sfântul Proroc Ilie, tocmai pentru că Sfântul Proroc Ilie este cel care a dat pe față vicleșugul prorocilor mincinoși”, a explicat părintele Mitra. Volohii au acceptat propunerea Mitropolitului, așa că hramul va fi în data de 2 august, după calendarul vechi, când se va sărbători Prorocul Ilie Tesviteanul. „Dacă reușim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facem rost de bani, volohii vor să toarne fundația până la viitorul hram, să-l cheme pe Mitropolit să sfințească fundația viitoarei biserici”, spune Eftimie Mitra. Au fost făcute mai multe propuneri , dar volohii au cerut binecuvântarea Mitropolitului de Mucacevo, care a aprobat să se facă o biserică ortodoxă pentru volohi, în care să se slujească în limb maternă, adică în limba română”, ne spune părintele.

La sfârșitul evenimentului, părintele protopop a ținut cuvânt de învățătură în care i-a felicitat pe volohi pentru inițiativa lor de a ridica biserica lor în limba română, iar apoi a vorbit și părintele Mitra, explicându-le volohilor că sărăcia trebuie să apropie și nu să depărteze oamenii de Dumnezeu. „Pentru că Hristos a fost un om sărac, s-a născut în ieslea cu fân a boilor și a vacilor din peșteră și a trăit în sărăcie materială, în schimb a fost foarte bogat duhovnicește, într-o bogăție duhovnicească imensă, pe care noi oamenii pământeni n-o putem cuprinde. Acesta fiind și un îndemn pentru volohi, să nu se lase ispitiți de ajutoarele materiale și de promisiunile lumești care li se fac în comunitatea lor, atunci când li se propune o altă credință, o altă religie”, explică acesta.

 Sfințirea având loc în toiul  sărbătorilor de iarnă, părintele le-a oferit credincioșilor modelul lui Iisus ca model de viață în noua lor parohie pe care o vor avea. „Dacă Îl vor urma, vor trăi și vor fi bogați duhovnicește, dacă nu, alții vor profita de sărăcia lor și îi vor duce la pierzare. Probabil că unul dintre motivele pentru care Mitropolitul Teodor de la Mucacevo  a decis acest hram a fost prozelitismul sectar care se face bine simțit  acum la ei în comunitate, profitându-se de sărăcia lor”, a menționat  preotul Mitra. Până se va găsi un preot care să slujească în noua biserică, părintele Eftimie Mitra spune că vor sluji pe rând, el și alți doi preoți din sat. „Am avut o înțelegere cu cei doi preoți din sat că, până vom reuși să găsim un preot aici, să slujească și ei . Și astfel o să întreținem cumva slujbele în biserică până când va fi un preot al lor, al volohilor”, afirmă acesta. În concluzie, părintele Mitra subliniază,  că această biserică îi va ajuta pe volohi să se poziționeze mai bine în societate, fiind cineva greu de neglijat în comunitate. „Nu mai sunt ai nimănui de nicăieri, sunt ai cuiva, sunt cineva în această comunitate, cineva care nu sunt de neglijat. Prin biserica ortodoxă ei vor avea legături mai strânse cu ucrainenii din zonă, care sunt tot ortodocși, definindu-se, în același timp, ca cetățeni ucraineni de etnie română și religie ortodoxă. Până acum, volohii erau au nimănui, nimeni nu dădea mare importanță acestei comunități. Dacă ucrainenii sunt ortodocși din rădăcinile lor, și românii sunt ortodocși din rădăcinile lor, între românii din Poroscovo și comunitățile ucrainene, ortodocși  la origine, vor fi ctitorite  legături mai strânse, ceea ce pentru noi este un mare pas înainte”, a mai adăugat acesta.

La începutul anilor 1990 s-a aflat pentru prima dată, din întâmplare, de existenţa volohilor. Un român i-a descoperit, observând că localnicii din satul prin care trecuse vorbesc aproape aceeaşi limbă cu el. Volohii au fost însă marginalizaţi de-a lungul timpului, cei mai mulţi fiind mulţumiţi să trăiască de pe urma ajutoarelor sociale oferite de statul ucrainean, pentru numărul mare de copii pe care îi au. Puţini au fost motivaţi de familiile lor să urmeze instituţii de învăţământ superior, iar cei mai mulţi dintre copii nu ştiu să citească şi să scrie. După câteva vizite făcute comunităţii de volohi, părintele Eftimie Mitra a decis să le îmbunătăţească situaţia, afirmând, că volohii sunt la origine români. Povestea volohilor a început în urmă cu câteva secole, spunea într-un interviu părintele Eftimie Mitra. „Vitregia vremii a făcut ca ei să se retragă aşa departe de neamul lor când, după înfrângerea unor revolte ţărăneşti din Ardeal, înăbuşite de armatele împăratului austriac, au fost nevoiţi să ia calea exilului (spre nord). Ardealul fiind atunci sub ocupaţie Habsburgică. Denumirea de voloh/valah provine din Evul Mediu şi este atribuită popoarelor slave vorbitoare de limbă latină”, a menționat acesta. Pentru donații destinate comunității izolate de români/volohi din Ucraina (dotarea școlii românești și ridicarea primei biserici), conducerea Asociației DOR DE VATRĂ a decis deschiderea unui cont la Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP, agenția Deva.

 

Share Button

Scriitorul Mihaylo Traista: Comunic în limba română, dar lui Dumnezeu mă rog în cea ucraineană

Recent, la invitația Uniunii tinerilor literați din Transcarpatia  regiunea noastră a fost vizitată de  reputatul  scriitor ucrainean din România, Mykhailo Traista,  vicepreședintele  Uniunii ucrainenilor din România. Literatul ucrainean a discutat cu  studenții Facultății de Filologie, secția „Limba și literatura ucraineană”.

Evenimentul a fost moderat  de șeful departamentului de literatură ucraineană, profesoara Valentina Barchan, Mariana Votkanych, doctorandă a  UzhNU,  care își scrie teza pe  lucrările lui Mihaylo  Traista și a altor scriitori ucraineni din țara vecină,  a vorbit despre momentele cheie ale operei scriitorului, a remarcat câteva fapte din biografia sa, în special, că domnul Traista  este autorul a peste treizeci de cărți scrise în limba ucraineană și română. Ea a mai remarcat că scriitorul s-a  realizat în genul de proză scurtă: publică eseuri  și nuvele. 

În discursul său,  domnul Mihaylo  nu s-a concentrat asupra activității sale, dar a vorbit mai mult despre Uniunea Ucrainenilor din România. Prozatorul a adus cu el și mostre de periodice publicate  de organizație, printre care „Dzvonîk”(Clopoțelul) – pentru copii, „Nash holos(Vocea noastră”, bi-săptămânalul „Ukraynskyy visnik(Herald ucrainean”), „Viline slovo(Cuvânt  liber” și multe altele. El a  accentuat, că fiecare scriitor , reprezentant al  etniilor  minoritare, poate  publica 2-3 cărți pe an. « E mai ușor să scrii în limbile minorităților în România, decât în limba de stat, a subliniat scriitorul.- Statul român alocă fonduri speciale pentru susținerea minorităților și pentru păstrarea, dezvoltarea tradițiilor, obieceiurilor și culturii etniilor conviețuitoare». Scriitorul a subliniat, că  în Maramureșul său natal nu există riscul de a se pierde cultura și tradiția ucrainenilor – societatea română și guvernul României  respectă în totalitate tot  ce ține de păstrarea limbii, literaurii, tradițiilor ucrainilor din România.

El a vorbit, de asemenea, despre activitatea de traducător. În present,  traduce lucrările scriitorilor ucraineni contemporani, de exemplu, Andrey Lyubka și Galina Tarasyuk. Le-a povestit  studenților  despre activitatea Uniunii ucrainenilor din România, despre  viața de zi cu zi a ucrainenilor din Maramureș, Satu Mare, Banat și Dobrogea. La întâlnire  scriitorul și-a prezentat noua sa carte în limba ucraineană « Onoarea  hoților de cai», care a trezit un viu interes la cititori. Ei au remarcat, că în carte  – există intrigă, există conflictul și o lume exotică foarte „delicioasă: nume neobișnuite, bucate, îmbrăcăminte și multe altele. În nuvelă sunt redate relațiile interumane dintre  etniile conviețuitoare: – țigani, evrei, ucraineni și alții.

Referințe:

Mihaylo  Gafia Traistă s-a născut în 1965 în Maramureș, România, în satul Rona de Sus(populat de ucraineni).

A absolvit facultățile de jurnalism și filozofie la Universitatea Spiret Haret și Facultatea de Filologie a Universității din București, unde deține un master în strategii de comunicare interculturală. 

Scriitor, jurnalist, redactor al Revistei Scriitorilor ucraineni  din România „Vocea noastră”, redactor șef al „Mantaua lui Gogol” („Shinel Gogolea și redactor al Uniunii Scriitorilor din România «Voloska Rotonda» .

Scriitoarea subliniază că, în Marmaroshchyna natal, nu se poate îngrijora de cultura ucraineană – ea respectă în totalitate.

Uniunea Ucrainenilor din România, Societatea Șevcenko, este un liceu ucrainean. În plus, sunt publicate cinci reviste: patru în limba ucraineană, a cincea în limba română despre ucraineni.

Share Button