Interviu cu președintele Radei regionale Transcarpatia, Mihaylo Rivis, despre relația de bună vecinătate România-Ucraina

Corespondent: Stimate domnule președinte al Radei regionale Transcarpatia, Mihaylo Rivis, vă contactam din partea Interregionews, cea mai importantă agenție de știri bilingvă (dedicată știrilor din România și Ucraina) din România. De-a lungul timpului am dezvoltat colaborări atât cu decidenții români din zona de frontieră (printre care președinții Consiliilor Județene din Maramureș și Satu Mare), precum și cu lideri ucraineni (Oleksandr Bankov – ambasadorul Ucrainei în România și Vasile Țiple – președintele Asociației Tinerilor Români din Transcarpatia), sens în care am dori să vă luăm și dumneavoastră un interviu despre cooperarea româno-ucraineană.

Funcția pe care, cu onoare, o reprezentați a presupus, cu siguranță, activități și deplasări în România. Ce v-a impresionat în țara noastră și care sunt diferențele pe care le-ați remarcat între români și ucraineni?

Mihaylo Rivis, Președintele Radei regionale: Identitatea românească este o identitate românească și o națiune care este  foarte aproape pentru Transcarpatia și transcarpatieni. Transcarpatienii au trăit întotdeauna împreună cu românii. Dat fiind că  Transcarpatia a făcut parte  din componența diferitor  state și în prezent  se învecinează cu 4 țări UE și  locuitorii regiunii sunt obișnuiți să trăiască în  vecinătate  strânsă, așa s-a întâmplat din punct de vedere  istoric.

Dar, sincer să vă spun, am atras în mod repetat atenția diplomaților români și am întrebat fără echivocuri, de ce România acordă mult mai multă atenție Bucovinei  și toată cooperarea transfrontalieră este îndreptată către Cernăuți și regiunea Ivano-Frankivsk. Iar  Transcarpatia, rămâne, cumva,  în afara relațiilor și posibilităților de cooperare cu România, atragerea  asistenței tehnice comune reciproc avantajoase  a Uniunii Europene prin  proiecte de mare interes pentru ambele părți. Adică, dezvoltarea unor relații ample, precum am stabilit cu ținuturile  cehe, cu regiunile maghiare, inclusiv. Din păcate, nu există relații de colaborare  între comunități, universități, structuri, în special la nivelul unităților teritoriale ale Poliției Naționale,  Departamentului de Pompieri, Serviciului pe Situații Extraordinare din  România. De exemplu, acum colaborăm cu partenerii cehi și maghiari în domeniul silviculturii  și lucrăm împreună pentru a ne asigura,  că fiecare oraș, sat transcarpatic se înfrățește  cu localitățile din  Republica Cehă, Ungaria. Sunt convins că putem stabili aceeași cooperare sinceră și fructuoasă cu românii, trebuie să pășim în această direcție.

Văd, că nu sunteți de acord, pentru că, desigur, satele din raionul Rahiv și  parțial din raionul Teaciv au stabilit deja contacte cu comunitățile de frontieră din România.

Acest lucru este adevărat, dar geografia acestor relații trebuie să fie mai largă. Așa cum e primit la buni vecini.

Corespondent: Satu  Mare – este  oraș înfrățit cu  Ujgorodul…

Mihaylo Rivis : Și Sighetul Marmației s-a înfrățit cu orașul Hust. E adevărat. Cea mai importantă sarcină pe care o avem este reconstruirea podului peste râul de frontieră Tisa la Biserica  Albă, care va avea o importanță deosebită pentru ambele părți, unde lucrările se desfășoară începând cu 2014 și sunt destul de lente. Dar, este deosebit de  important să accelerăm aceste procese. Nota a fost semnată  de Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei la inițiativa  autorităților transcarpatice, transmisă  colegilor români interesați de cooperare și sunt convins că, în curând, lucrările se vor derula. Din partea Ucrainei, din păcate, problema semnării documentelor relevante a fost „blocată”, deși miniștrii afacerilor externe din ambele țări au fost la noi  în regiune și ne-au asigurat că  decizia va fi  pozitivă.

Corespondent: Deși avem  frontiera  cu  patru țări ale UE …

Mihaylo Rivis: Transcarpatia – este, de fapt, imaginea  Ucrainei, mai întâi regiunea noastră întâmpină oameni atât din Slovacia (Ucraina nu mai are în altă parte graniță de stat cu Slovacia), cât și din Ungaria (Ucraina la fel doar în Transcarpatia  are frontieră de stat cu Ungaria). Dacă e să vorbim despre granița de stat cu România, aceasta trece și prin Bucovina și prin  regiunea Ivano-Frankivsk. În ceea ce privește Polonia vecină, nu avem puncte de trecere aici la frontiera de stat, dar avem o frontieră comună. Prin urmare, cel puțin două țări din UE au o frontieră cu Ucraina în cadrul Transcarpatiei, iar al cincilea coridor de transport rutier trece doar prin regiunea Transcarpatiei.

Corespondent: Și deschiderea podului din Biserica Albă va oferi mai multe oportunități pentru dezvoltarea economică a regiunii?

Mihaylo Rivis: Acest obiectiv prezintă un interes deosebit pentru noi. Când am conceput proiectul, am pornit de la faptul că, conform documentelor existente deja la nivelul acordurilor interguvernamentale ale Ucrainei și Ungariei,  ratificate de Uniunea Europeană, din resursele căreia  se va construi o autostradă prin Transcarpatia, conexiunea Lisabona-Kiev, am stabilit,  că autostrada va trece pe  lângă acest pod (undeva la 30-40 km) . În timpul negocierilor cu conducerea județului  Maramureș, autoritățile regiunii au subliniat importanța  strategică a problemei. În prezent,  autostradă maghiară M3 s-a apropiat de  granița cu Ucraina, iar din partea Ucrainei  nu s-a făcut niciun pas, deși Ucraina are obligația de a construi această autostradă pan-europeană. Următorul pas logic este conectarea acestui pod la coridorul pan-european. Și când toate aceste lucrări vor fi finalizate, distanța de la Ujgorod până la Kiev va fi de 700 km și nu se va trece, ca în present, prin  serpentinele munților Carpați.

Prin urmare, în opinia mea, atât România, Ungaria, cât și Ucraina sunt interesate de implementarea acestui proiect pentru a nu pierde potențialul de tranzit. Dacă europenii se vor sătura  să aștepte acțiuni ferme din partea Ucrainei, ei vor dezvolta un concept de tranzit pentru a ocoli Ucraina. De fapt, aceasta este poziția, sau mai bine zis, lipsa de acțiune a  guvernelor celor trei țări ar putea duce direct la pierderea potențialului de tranzit atât din Ucraina, cât și din țările partenere.

Corespondent: Acest pod va descarca, de asemenea, punctul de control internațional Dyakovo.

Mihaylo Rivis: În general, în ceea ce privește  punctele de control  și trecere  a frontierei cu România,  situația lasă de dorit. Sunt foarte puține și ele nu îndeplinesc pe deplin cerințele Comisiei Europene, care a stabilit că la fiecare 30 km trebuie să existe un punct de trecere , astfel încât oamenii să poată trece frontiera liber și să nu stea la  coadă. Podul din Biserica Albă  va spori  fără echivocuri  capacitatea de trecere a camioanelor la frontiera ucraineană-română. Avem puncte de control internaționale în regiunea  noastră: „Dyakovo – Halmeu” și „Solotvino – Sighetu Marmației”. Și „Porubne – Siret” din regiunea Cernăuți. Sunt insuficiente. Și această stare de lucruri reduce într-adevăr posibilitatea de tranzit și cooperare de afaceri. Deci, trebuie să deschidem cât de repede posibil punctul de control deja construit „Tarna Mare- Hâja” și să construim încă unul nou.

Corespondent: La Slatina e doar un pod istoric și capacitatea sa este neglijabilă.

Mihaylo Rivis: Dar el poate funcționa doar în așa regim cum funcționează în prezent. Fie trebuie să construim un pod suplimentar, care să funcționeze în două sensuri (deoarece acum funcționează doar în revers), fie îl lăsăm așa precum este, pod istoric, și construim unul nou. Astfel de pași  vor face să respire liber  locuitorii  din raioanele Rahiv și Teaciv, deoarece transportul de marfă se va ameliora. Și aceasta, printre altele, va contribui atât la atractivitatea turistică a regiunii, cât și la cooperarea activă de afaceri între regiunile transfrontaliere. După cum arată practica, atunci când se deschide un punct de trecere a frontierei, activitatea de afaceri crește imediat. De altfel, de fapt, suntem aproape gata să punem în aplicare proiectul punctului de control cu ​​România „Yablunivka (raionul Hust) – Guța (România)”, care funcționa  pe vremuri. Drumuri de importanță națională se intersectează aici, trebuie doar să le aducem la starea corespunzătoare, să stabilim punctul de trecere a frontierei – și, de fapt, vom avea încă un  punct de trecere  la frontiera dintre Ucraina și România.

Am convenit că  ne vom coordona acțiunile cu privire la punctul de control „Tarna Mare-Hâja”. Ar fi  trebuit să ne  întâlnim  cu autoritățile din Satu-Mare acum un an. Există o problemă cu semnul care trebuie transmutat  și  această problemă se soluționează  de  parlamentele din cele două state! Din această cauză, punctul de control este inactiv și oamenii continuă să sufere. Cred că deschiderea de noi puncte de control ar ajuta oamenii să facă schimb de patrimoniu cultural, să petreacă Zilele Vecinătății la granițe, să-și  împărtășească experiențele lor de a construi și de a  reuși , după cum li se potrivește bunilor vecini.

Corespondent: Împreună cu fostul guvernator al regiunii Transcarpatia, Ghennady Moskal, ați inițiat o cooperare fără precedent cu județele Maramureș și Satu Mare prin inaugurarea unor înfrățiri, proiecte bilaterale comune și instalarea tradiției „Zilei Bunei Vecinătăți”. Vor continua aceste progrese și după instalarea noii administrații regionale? Aveți în plan anumite demersuri sau proiecte transfrontaliere în următoarea perioadă?

Mihaylo Rivis: Cred că un vecin bun este acela, care se simte bine nu numai când sărbătoresc împreună, dar e  gata să-și  pună umărul atunci când celălalt e la mare nevoie. Nu în zadar se spune, că  e mai bine  să ai  un vecin bun decât o rudă rea. Căci cine vine primul în ajutor? Cel care stă mai aproape! Prin urmare, sunt convins că practica Zilelor Bunei Vecinătății trebuie continuată. De asemenea, trebuie continuată comunicarea, trebuie elaborate  noi și noi proiecte transfrontaliere pentru dezvoltarea comunităților transfrontaliere. Colegii mei din județul Satu Mare au elaborat un proiect pe Conceptul Micii Aviații,  pentru ca cetățenii noștri să aibă ceva de genul unui taxi aerian de navetă. Acest lucru va permite transcarpatienilor  să zboare la Budapesta, Satu Mare, Kosice și orice alt oraș, să se transfere într-un avion mare și să călătorească după bunul plac. Acum am înregistrat acest proiect pe site-ul secretariatului tehnic și sperăm să avem succes. Acesta a fost susținut de trei țări: Ungaria, Slovacia, România Ideea unui mic taxi aerian de navetă este un proiect logistic extrem de interesant și, deoarece aeroporturile Ujgorod și Satu Mare sunt parteneri majori și  beneficiari, ei vor juca un rol major în comunicare. În plus, intenționăm să dezvoltăm lansarea de aeronave mici,  cu două, trei locuri.

Corespondent: Acest lucru poate fi un impuls pentru turism și consolidarea legăturilor economice

Mihaylo Rivis: Înțelegem, că astfel de pași vor ajuta la atragerea turiștilor  străini. Este vorba și despre inițiativele pe care intenționăm să le lansăm  în viitor. Și avem multe proiecte implementate. Le puteți enumera. Și sunt cu adevărat un instrument care funcționează în beneficiul comunităților. Dar pot fi și multe altele. În mod tradițional, proiectele comune au fost susținute în mod activ în comunitățile din Transcarpatia, unde locuiesc etnici români, și invers – în județele Maramureș și Satu Mare, unde locuiesc etnici ucraineni. De exemplu, la Biserica Albă a fost realizat un proiect comun privind grădinița pentru copii, apoi alt proiect referitor la  siguranța la incendii, sunt proiecte și în domeniul silviculturii. Am luat cunoștință de un proiect extraordinar de interesant implementat de colegii noștri din județul Maramureș unde au fost restaurate bisericile de lemn. Și noi avem datoria de a  restaura bisericile de lemn din Transcarpatia, lăsate moștenire de  strămoșii noștri din trecutul  nostru comun. Ceea  ce am reușit să renovăm până în prezent s-a realizat  din bugetul regional. Colegii noștri din Maramureș au spus că bisericile lor de lemn  au fost restaurate și înscrise în registrul UNESCO. Trebuie să parcurgem acest traseu, pentru că atât de multe biserici au nevoie de restaurare! Și este nevoie de o sumă enormă de bani.

Corespondent: Care este impactul social și economic al conflictului cu Rusia asupra vieții de zi cu zi a cetățenilor ucraineni din Transcarpatia? În ce măsură simte această situație comunitatea românească din  Ucraina?

Mihaylo Rivis: Orice conflict armat necesită reurse extrem de mari. În Ucraina nu există un loc, un sat sau oraș asupra căruia să nu fi avut impact conflictul. În primul rând, economia țării în ansamblu și cea din Transcarpatia  simte destul de acut acest lucru. La urma urmei, fondurile care ar putea fi cheltuite pentru dezvoltarea sferelor socio-culturale sunt, în primul rând, direcționate pentru a sprijini capacitatea de apărare a militarilor noștri,  care participă la războiul din Estul Ucrainei, deoarece este extraordinar de important. Războiul prelungit, din păcate, epuizează atât resursele financiare, cât și cele umane. Și, deși dezvoltarea minorităților naționale este susținută constant de programe adecvate, inclusiv  și la nivel regional, dar atunci când în țară domină pacea  dispunem  de mult mai multe   oportunități pentru dezvoltarea lor activă. Așadar, să sperăm  și să ne rugăm ca războiul să se termine cât mai curând posibil și să se instaureze pacea. Suntem convinși că acest moment este aproape și ne vom întâlni în scurt timp pentru a continua conversația noastră pe o notă optimistă.

Corespondent: Ce mesaj aveți pentru cititorii Interregionews (în mare parte membri ai comunității de etnie română din Ucraina sau ai comunității de etnie ucraineană din județele Maramureș și Satu Mare) ?

Mihaylo Rivis: Nu avem dreptul să pierdem ceea ce ne-au lăsat strămoșii. Trecutul nostru istoric comun trebuie să fie unul care ne unește. Trăim într-un ținut  multinațional și trebuie să facem totul pentru ca  viața pe pământul nostru să fie  pașnică  și fericită, iar dat fiind, că el este un adevărat unicat  trebuie să ne motiveze  să facem totul pentru  dezvoltarea agrementului  și turismului,  care va contribui la prosperarea   Transcarpatiei  mirifice și a întregii țări.

Corespondent: Cititorii agenției de știri Interregionews speră că ne veți vizita în 2020 – fie ca persoană fizică sau la invitația conducerii județelor  noastre de frontieră – promitem, că veți avea impresii din  cele mai plăcute.

Mihaylo Rivis: Întotdeauna îmi place să vin în România, despre care am cele mai bune impresii. Este o țară de  oameni harnici, sinceri, prietenoși, de  care ne leagă  relații de prietenie. Și sunt sigur,  că, indiferent de situație, vor continua să fie așa și în viitor.

Profitând de această ocazie, doresc succes portalului dumneavoastră și  cititori  recunoscători, iar poporului român  – bunăstare  și fericire, României  – prosperitate și pace!

Corespondent: Vă mulțumesc  pentru răspunsurile oferite și pentru timpul acordat!

 

 

Share Button

Ambasadorul României în Ucraina s-a întâlnit cu reprezentanții comunității românești din Transcarpatia ( foto)

Azi, 27 februarie, Ambasadorul României în Ucraina, Cristian-Leon Țurcanu a înmânat Ordinul „Meritul pentru Învățământ“ conferit Școlii cu gradele I-III cu predare în limba română din Apșa de Mijloc (regiunea Transcarpatia) conferit de către Președintele României.

Ambasadorul României s-a întâlnit și cu directorii de școli și reprezentanții Asociațiilor românești din regiunea Transcarpatia.

De asemenea, a fost onorat să participe și la un frumos și emoționant spectacol al ansamblului folcloric „Apșița“, organizat de Școala de Arte din Apșșa de Jos și Asociația “Apșița”.

Share Button

Îngerul copiilor din Poroșcovo: Părintele Eftimie Mitra de la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” din Munții Orăștiei

Părintele Eftimie Mitra și cele trei măicuțe ce viețuiesc la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” au făcut un pod de iubire și credință, din Munții Orăștiei, până în satul Poroșcovo, din Ucraina. Aflați din interviul care urmează, realizat de „Formula As”, cum dragul de-a face bine și de a oferi ajutor poate schimba destine.

– Părinte Eftimie, deși viețuiți alături de doar trei măicuțe la o mânăstire modestă, aproape ascunsă pe culmile munților Orăștiei, ați izbutit să vă faceți drum, până în Ucraina, la volohii români, uitați de veacuri printre străini. Cum se explică un asemenea gest care necesită eforturi uriașe?

– Eu de loc sunt din Bihor, și aveam acolo niște cunoștințe care mi-au zis într-o zi: „Hai, părinte, să mer­gem, că uite, au apărut în «Formula AS» arti­cole cu români care au probleme în Ucraina!”. Alar­ma din glasul lor m-a convins și am mers îm­preună cu ei și i-am cunoscut pe volohi. Și-apoi, am mai fost încă o dată și încă o dată și… m-am tăt dus. Asta de vreo patru ani. Prima oară am mers să văd despre ce este vorba, că așa, români care au nevoie de ajutor, sunt destui. Când am trecut întâia dată gra­nița în Ucraina, auzeam vorbindu-se numai în rusă și ucrainiană. Când am ajuns în satul Poroșcovo, cam la 140 de km de gra­niță, am auzit o româ­neas­că așa cum se vorbea la bu­nica mea, în sat. O lim­bă veche, curată. Am făcut cunoștință și ei m-au în­tre­bat dacă nu vreau să beau cavie. Nimeni din cei ce erau cu mine nu ști­au ce înseamnă, dar eu știam tot de la bunica, din sat, că așa ziceau ei la ca­fea. Am înțeles tăt ce vor­beau, că dară limba lor e româ­nească, numa că îi foarte veche. Așa am des­coperit acea regiune, unde într-un sat și alte câteva cătune, trăiesc cam 1800 de volohi, români uitați acolo de istorie și de țara mamă.

– Ce v-a impresionat cel mai mult în aceste prime întâlniri cu volohii

– Cred că cel mai mult m-a impresionat ase­mă­narea cu satele românești, mai ales cu satul bunicii, din vremea copilăriei mele. Când eu eram încă prunc, pe ulița satului animalele erau libere și ve­deai pe drum și gâște, și purcei, și rațe. Pe-atunci, oamenilor le păsa mai puțin de partea materială a vieții, sufletul și caracterul erau mai importante. Azi, în sat la bunica nu mai este așa, toate îs trase la dungă și pe uliță îs parcate mașini străine. Însă în satele volohilor, încă se mai trăiește așa cum era în copilăria mea, și pentru mine, asta nu înseamnă sărăcie sau lipsă de dezvoltare! Înseamnă liber­tate! Acolo oamenii încă gândesc așa, că nu contează dacă e casa dreaptă sau strâmbă, important este ca eu să fiu un om liber și fericit. Dar odată cu asta, am văzut la ei și lipsă de edu­cație, lipsă de cultură, copii frumoși, fără șansă sau perspectivă în viață. Și am văzut și multă singu­rătate. Ucrainienii îi mar­ginalizează, autoritățile române nu îi bagă în seamă. Și ei s-au izolat în co­munitatea lor. Toate astea și mul­te altele m-au decis să mă implic pentru întraju­torarea acelei comuni­tăți.

– Ați făcut asta și pentru că sunteți preot? Face parte din misiunea dumneavoastră?

– Indiferent că ești preot sau nu, misiunea oa­menilor este de a se ajuta unii pe ceilalți. Aș fi fă­cut același lucru și dacă eram inginer sau doc­tor. Întâmplarea fa­ce că sunt preot. Sigur, acest lucru m-a ajutat în sensul că există o so­lidaritate preo­țeas­că, și multe alte pa­rohii din țară au sprijinit de­mer­sul nostru.

– Cum ați ajuns să fiți preot la această mâ­­năstire din munții da­ci­lor?

– După facultate, pri­ma oară am fost în Mol­dova. Acolo m-am călu­gă­rit, la Petru Vo­dă, unde am stat câțiva ani. Dar tot făceam du­pă capul meu, că eram mândru că eram inginer cu diplomă! Până când părintele Macarie mi-a zis: „Dacă tot ești așa de înțelept, ia mergi tu cu oile să te liniștești și să în­veți să faci ascul­tare!”. Și într-adevăr, mi-a fost de folos. Apoi, cineva mi-a vorbit de o biserică părăsită din Bihor, de unde sunt eu de loc. Am mers, am vorbit și am primit binecuvântarea să merg că­lugăr acolo și tot acolo am început și preoția. Când am ajuns aici, la mânăstirea „Sfinții Voievozi”, ea nu era terminată la interior. Dar încetul cu încetul, alături de măicuțe, ne-am descurcat.

– Care sunt problemele cele mai grele cu care vă confruntați?

– Lucrurile nu sunt chiar așa de simple… De exemplu o fată volohă, de vreo 14 ani, a vrut să vină în România, să învețe, și tatăl nu a lăsat-o, ne-a rugat pe noi să vorbim cu el. Și am mers să vorbim cu el. Ne-a întrebat că el ce câștigă dacă lasă fata în Ro­mânia? I-am zis că e câștigul fetei, nu al lui, că mer­ge și vede și învață, se dezvoltă la minte… Dar ei cam așa sunt învățați să pună problema. „Ce-mi iese?”. M-a refuzat categoric. „Mie îmi trebuie fata să meargă la lucru, aici”. Mulți volohi trăiesc din muncă cu ziua, așa că această mentalitate a părin­ților este lupta noastră cea mai grea acolo. Pe părinți nu cred că îi mai putem schimba, speranța noastră este că îi vom schimba pe copii și, în felul ăsta, să rupem acest cerc vicios. Așa că rezultate foarte mari nu se pot vedea acum, ci în timp, eventual la urmă­toarea generație, când copiii de astăzi vor înțelege de ce trebuie să meargă la școală copiii lor. Totuși, la copiii aduși în tabăre în România se vede deja o schimbare, e o mare diferență, față de mo­men­tul în care i-am cunoscut, se vede imediat dacă te ocupi un pic de ei. Nu erau spălați, îngrijiți și nu vedeai chi­puri senine. Acum au altă atitudine, sunt mai ci­vilizați și mai senini, sunt mai aproape de ceea ce ar trebui să fie la vârsta lor.

– I-ați adus în tabere în România?

– Da. La început cu un microbuz închiriat, apoi cu unul împrumutat, prin bunăvoința cuiva care vrea să ne ajute. Aducem mai mulți copii, de două ori pe an, și încercăm să le arătăm că mai există și altceva într-o copilărie în afară de mersul la sapă, după lemne, în pădure. Când i-am adus prima oară aici, la noi, în curtea mânăstirii, una dintre fete s-a apucat să mute bușteni, că ne-am și speriat! Ne-a ex­plicat, sărmana, că așa e învățată, să meargă la pă­dure cu tatăl ei… Copii munciți, fără copilărie ade­vărată, ce să vă spun… Noi îi cazăm aici, la mâ­năstire, și îi ducem în excursii – am fost la biserica din Densuș, la Castelul Huniazilor, la Mânăstirea Putna și la mormântul lui Ștefan cel Mare. Dar am vizitat și câteva uni­versități și licee, ca să vadă că se poate trăi și altfel, mai ales dacă ai educație. În plus, am avut o doamnă profesoară, voluntar, care a stat aici și a lucrat cu ei, zi de zi. I-a învățat geografie, ma­tematică, cântece și poezii. Într-o zi le-am zis: „Hai la scaldă!”. Și i-am dus la aqua­land-ul din Deva. Atâta s-au mirat! Au văzut cu ui­mire că nu e ca la ei în sat, unde scalda e într-un pâ­râu nămolos, cu apă tulbure. Aici apa era „de-aia albă, prin care se vede”! Stau vara la noi, la mâ­năs­tire, două săptămâni, și îi mai aducem și de Crăciun câteva zile.

 

Share Button