Category Archives: Buna vecinatate RO-UA

Buna vecinatate RO-UA

Posted on by

Dialog Ecaterina Bilețchi: Drumul spre Casă

Familia Bilețchi a venit pe meleagurile noastre din Bucovina pentru a-și dedica harul primit de la Dumnezeu comunității românești din Maramureșul istoric prin anii 1950-52.

Părintele paroh Gheorghe a avut șapte copii: șase fii și o fiică. Ecaterina este al treilea copil în familie și s-a născut la 25 februarie 1962 în satul Strâmtura. Școală generală a frecventat-o în orășelul Slatina. A urmat studiile la Colegiul de pictură din Chișinău, specialitatea pictură-pedagogie. După terminarea colegiului a ocupat postul de profesor de desen liniar la școală din localitatea Slatina până în anul 1993.

De mică, intrând cu tatăl în lăcașul sfânt, privind la cupola bisericii s-a decis că va fi pictor și, cândva, se va ridica și ea sus, pentru a imortaliza chipurile sfinților acolo. Multe lăcașuri sfinte, de atunci din Transcarpatia, și nu numai, au fost pictate de mâinile ei dibace. Fiecare chip imortalizat sunt o capodoperă de artă.

Mai mulți copii ai preotului Gheorghe au avut talentul de pictor, mai are părintele și urmași de profesie: preotul Ștefan Bilețchii, care slujește la Apșa de Jos, nepotul Dorin care este preot paroh la Slatina și strănepotul Ciprian – seminarist la teologie.

Dar, ea singura are talentul de pus pe hârtie versurile care se revarsă din sufletul ei bogat.

Scrie poezii din adolescență, hârtiile s-au îngălbenit de timp, dar ea nu refuză să scrie. Oriunde se duce carnețelul și creionul o însoțesc mereu. Fiecare bucurie, amintire, gânduri bune și frământări ale sufletului apar în versuri.

Fiind departe de casă,  tocmai  în Yaransk, Rusia,dorul nostru românesc o face să revină măcar prin rimă pe aceleași cărări, străzi și locuri dragi – amintiri….

Eu m-am intors la mine-acasă

Pe drumul presărat cu flori

Și mama, așteptând la masă

Pe-o fată și șase feciori

Astăzi, avem un oapete deosebit: o profesoară, iconograf artist plastic, o poetesă: toate aceste daruri le deține doamna Exaterina Stan. În comunitatea noastră a românilor din Transcarpatia toți o cunoaștem ca Ecaterina Bilețchi. Ea este descendentă din familia Bilețchi din Slatina, cei, care slujesc cu har de-a lungul anilor comunitatea de creștini ortodocși.

Bună ziua, doamna Ecaterina! Vă mulțumesc că ați acceptat propunerea de a fi invitata noastră de astăzi.

Ecaterina Bilețchi: Eu vă mulțumesc foarte frumos pentru invitație!

Corespondent: Din versurile pe care le-ați scris și pe care le-am citat, putem trage concluzia că ați fost singura fată în familie alături de cei șase frați. Depănați-vă amintirile dumneavoastră despre copilărie, părinți, frați, satul în care v-ați născut.

Ecaterina Bilețchi: Cu plăcere. Ați început discuția cu poezia, pe care am dedicat-o părinților mei. Eu am fost singura fiică în familia numeroasă. Familia era mare, dar părinții au făcut totul pentru noi ca să reușim în viață și să fim sănătoși. Și pentru aceasta le sunt recunoscătoare toată viața.Și versurile ce le scriu sunt dedicate lor.

Corespondent: Ce v-a rămas în amintire de la ulița UNDE V-AȚI JUCAT CU COPIII?

Ecaterina Bilețchi: Anii copilăriei… Noi am venit în Slatina, când eu aveam  șase ani. Prima impresie despre Slatina a fost că este un oraș mare, nu sat ca Strâmtura( Glubokyy Potoc). Imi amintesc cum m-au întrebat colegii cum mă cheamă și le-am spus Ninuța.Ei mi-au răspuns că așa nume în satele noastre nu este și că mă cheamă Lenuța. Așa am și rămas: Lenuța popii. Copilăria mea nu s-a deosebit prin nimic de  copilăria copiilor de pe atunci. Școala, satul, biserica -totul ca de obicei.Poate mă deosebeam prin aceea, că visam să devin  cineva: să pictez, să scriu poezii.Părinții au fost așa ca toți, ne-au iubit.Frații m-au ocrotit. Sunt cele mai frumoase amintiri și eu sunt mulțumită de anii copilăriei.

Corespondent: Erați fiică de preot și asta impunea niște rigori. Trebuia să slujiți drept exemplu pentru ceilalți copii?

Ecaterina Bilețchi: Da, dar nu mi-a fost greu, nu era ceva ieșt din comun. M-am obișnuit. Apoi, când am devenit eu profesoară, m-am străduit să fiu un exemplu pentru  cei din urmă, ales pentru elevii mei. De altfel, cine suntem noi, dacă nu  lăsăm ceva în urma noastră, dacă nu  putem sluji drept exemplu?

Corespondent: De unde vă sunt rădăcinile? Știu că tatăl dumneavoastră, preotul Gheorghe, a fost trimis la noi în sat să slujească comunitatea ortodoxă?

Ecaterina Bilețchi: Din Bucovina, Cernăuți. Copiii toți s-au născut în Transcarpatia, familia a venit  prin 1952  în Carpați, dar pentru mine Cernăuți  are un loc aparte în suflet.

Corespondent: Studiile unde le-ați făcut și v-ați format ca personalitate?

Ecaterina Bilețchi: Nu pot să afirm că m-am format ca personalitate, toată viața am de șlefuit ceva. Studiile le-am făcut la Chișinău, la Colegiul de pictură și pedagogie, purta numele pictorului Repin, acum Plămădeală. Chișinăul mi-a dat foarte mult.

Corespondent: Ați fost profesoară de desen, pictați și acum. De unde  această dragoste față de pictură. Ați avut  pictori în familie?

Ecaterina Bilețchi: N-a fost nimeni pictor. Dar, eu, de mică  simt atracția puternică față de pictură. Când eram mică, mergeam cu tata la biserică, unde se făceau reparații și  se pictau icoanele. Eram în stare să stau ore întregi cu capul suus și să urmăresc cum sub penelul pictorilor apar chipurile sfinților. Și, atunci, mi-am dat eu mie însumi cuvântul să fac totul dar să ajung să pictez și eu acolo sus, sub cupola bisericii, chipuri de sfinți.Visul meu s-a împlinit peste 25 de ani. Eu m-am întors și am pictat biserica din Slatina. Visul meu n-a fost zădarnic.

Corespondent: Continuați și acum să pictați lăcașuri sfinte? Dacă vi s-ar propune să pictați lăcașurile sfinte din satele noastre românești, ați veni?

Ecaterina Bilețchi: E cel mai mare vis al meu: să mă întorc acasă și să pictez bisericile noastre cu cea mai mare plăcere.

Corespondent: Pictura sacră înseamnă ceva deosebit pentru dumneavoastră? Tot ce ține de pictură pentru mine e semnificativ. Eu, dacă pictez un portret, de exemplu, încep de la ochi și atunci când ochii se uită la mine, eu am intuit ce vreau să redau  prin acest portret, mi s-a întregit imaginea viitorului portret.La fel și sfinții îi pictez începând cu ochii, dacă ochii se uită la mine înseamnă că am reușit să redau ceea ce vreau.

Corespondent: Cu dumneavoastră, un om  care  are talent în tot ce face,  nu putem vorbi numai despre pictură. Scriați versuri, când ați început  să înșirați primele versuri?

Ecaterina Bilețchi: Am avut două profesoare la limba și literatura moldovenească pe atunci, ambele se chemau  Florica și una din ele într-o bună zi m-a întrebat cum scriu eu atât de frumos eseurile și versuri nu scriu. M-a îndemnat să încerc. Și s-o trimit la publicația Scânteia leninistă din Chișinău spre publicare. Am venit acasă și l-am rugat pe tatăl meu să mă ajute. El zice: Despre ce vrei să scrii? Zic: Despre Patrie.

Și cum  dorești să scrii despre Patrie, de la ce să începi?

-Eu stau și mă gândesc și instantaneu mi-a venit un gând: Din  lina voce  a mămicăi

Din prima literă din Abecedar

De aici începi tu,  Patria mea nesfârșită

Apoi, tata m-a ajutat puțin și poezia mea a fost publicată în  Scânteia leninistă. De atunci, nu m-am mai oprit să scriu poezii, am continuat mereu. Poezia  pentru mine e explozia sufletului, de acolo din interior cineva dictează și   ies la iveală visurile mele. Aștern pe hârtie  toate amintirile mele.

Corspondent: După câte știu, tatăl dumnreavoastră, Gheorghe, și el scria versuri.

Ecaterina Bilețchi: Da, noi toți șapte copii am iubit  pictura  și am studiat-o, dar  numai eu scriu versuri. Tata însă, avea un limbaj foarte bogat.De la el am primit  în dar talentul acesta. Trebuie să recunosc că am la mine întotdeauna un blocnotess și un pix. Mă pot opri în stradă și să-mi notez  rândurile ce  mi le dictează sufletul. Și noaptea mă trezesc și scriu. Poate  e o nostalgie după  locurile natale, sau  anii ce-i am sau poate n-am spus în viață tot ce-am vrut să spun. De multe ori mă gândesc la părinți. Iată, nu demult, a fost ziua mamei, care e plecată la ceruri de 30 de ani, Și  m-am gândit să-i trimit o felicitare ÎN VERSURI, PE CARE EA  N-O S-O CITEASCĂ, DESIGUR, DAR , CINE ȘTIE, POATE SUFLETELE NOASTRE AR PUTEA VORBI. ÎNTRE  ELE… Prefer însă să scriu pentru cei vii… De aceea o să vă citesc  poezia mea, pe care am numit-o Toamna vieții, unde am ajuns și eu acum.

Toamna vieții

Când toamna va veni în vârsta mea,

Voi strânge roada ei din pomul vieții,

Să-mi umple sufletul de raze ca o stea,

Să mă trezesc în zorii dimineții…

Pe o alee veche,cunoscută

Croită din iubire și destin,

Pășesc încet, dar sufletul ,sonete

Vibrează-n câmpul dezmierdat de crini…

Covor de frunze-n aur sub picioare,

Și pasul meu grăbit îl voi opri,

Să zbor prin șiruri de cocoare,

Din sincera dorință de-a mai fi…

E toamna vieții, blândă-n chipuri sfinte…

Ce-mi presură în plete alba brumă,

Îi voi cânta în versuri și cuvinte,

Amurgul său nedespărțit de lună.

Eu sunt în prag, dar toamna se grăbește,

Cu cerul tot mai trist și fumuriu,

Sperând ca soarele mai strălucește

Într-un apus de viață timpuriu…

Să mă ferească de nămeți și umbre,

Traseul vieții, nu-i parcurs !

Ca frunza legănându-se în unde,

Mă voi topi în ploi căzând de sus…

Cu ochii ridicați la cer,

Îngenunchind pe glia udă,

Vioara sufletului meu,

Strămută aria în rugă :

Dă-mi Doamne timp,

În brațele deschise,

Pe toamna –n prag s-o întâlnesc,

Pe-un pat de flori țesut în vise,

Poemul vieții-imn ceresc.

Corespondent: În timpul globalizării, al marilor schimbări în conștiința umană omul este un călător –prin timp, prin locuri. Dumneavoastră ați avut parte de toate: ați cedat, ați riscat, ați acceptat tot ce vă este scris de soartă, dar bogăția unei femei întotdeauna sunt copiii ei. Copiii dumneavoastră sunt maturi. Cu ce realizări ale lor vă mândriți? V-au urmat profesia?

Ecaterina Bilețchi: Viața este un adevărat război, dar  eu am câștigat războiul obținând victorie în micile bătălii. Dumnezeu mi-a dat trei copii minunați. Sunt departe de mine. Diana e în Rio de Janeiro, Brazilia, e designer de  haine sportive, are firma ei. Aglaia, la fel a absolvit colegiul de pictură din Chișinău, este designer de interioare, iar băiatul este sprijinul meu la batrânețe, o mulțumire de la Dumnezeu, el m-a urmat în toate – e iconograf. M-am întors după 24 de ani de absență în Apșa de Jos și împreună am  pictat biserica. Sub îndrumarea mea, dar  el a pictat-o. Sunt fericită. Am trei copii minunați. Ei sunt bogăția mea. Altceva nu-mi doresc. Nu-mi pare rău de nimic. Am trăit așa cum am considerat.

Corespondent: Cele mai bune lucrări ale dumneavoastră: picturi, poezii sunt   desăvârșite, după părerea dumneavoastră sau mai aveți de muncit mult la ele pentru a putea spune, că opus est corona vitae,  să spuneți, că ați  realizat capodopera vieții dumneavoastră?

Ecaterina Bilețchi: O întrebare interesantă. În iconografie, după ce ai pictat biserica nu te mai întorci la ea, ai ajuns la ușa bisericii, ai dat jos schelele și nu mai urci apoi sub cupolă ca să îndrepți ceva. Sau dacă pictez portretul cuiva, l-am dat omului și  nu-l mai văd ca să pot îndrepta ceva. De la expoziții, desigur, tablourile se întorc la mine și eu pot să revin cu analiza greșelilor mele. Prefer să nu mai revin după ce am pus punct. În schimb, poezia îți oferă dreptul la revenire, revii de câte ori dorești. O recitești,  ai impresia, că rima nu-i prea reușită sau  gândul  sau emoțiile nu sunt bine  exprimate,  schimbi. La poezie m-am întors întotdeauna. Poate cineva sa-mi spună că nu merită să schimbi, că e perfectă poezia,  eu o simt mai bine, căci e lacrima sufletului meu. Pictura n-o schimbi, iar cuvintele le poți schimba, ca să-ți rotunjești gândurile. Asta  și este diferența.

Corespondent: Sunt în viață  momente  pentru care regretați și, dacă ar fi cazul, ați schimba ceva?

Ecaterina Bilețchi: Nu, nu merită să te întorci să  repari  greșelile. Principalul e să faci concluzii pentru a nu le repeta. Omul nu poate exista fără trecutul său. Orice  se face, se întâmplă, are sens. Așa trebuia să fie, să am două fete și un băiat. Și așa a fost, dar cum am scris în poezie: traseul vieții încă nu este parcus. La  jumătatea  traseului ajunsă, n-aș schimba nimic din ceea ce a fost. Trebuie să întâmpini  cu bucurie  fiecare  rază de soare și să nu uităm să visăm. Daca visezi – se îndeplinește orice speranță. Să nu uităm să visăm. Acesta e sensul vieții noastre. Înainte fără regrete.

Corespondent: Dacă ați închide ochii pentru un moment, ce tablou ați picta din amintirile despre satul natal?

Ecaterina Bilețchi: Suntem plecați de acasă de 26 de ani, doi ani în urmă am  fost la baștină și am avut  o senzație, că nimeni nu mă cunoaște, oamenii treceau fără să-mi dea binețe. M-a durut mult acest lucru. Nu mai este Slatina cea de altădată. Au rămas prea puține case vechi pe strada unde am crescut. Pentru generația mea, însă, Slatina e  acea  cum a fost cu zeci de ani în urmă, așa o păstrăm în suflet. Dacă aș picta-o, tabloul ar fi cam așa. Amurg.Seara. Munții în ceață. Apare luna și se scaldă în valurile Tisei, biserica se  înalță maiestos  pe fundalul cerului. Acesta ar fi tabloul baștinei mele. Iar în versuri:

Pe-o clipă-n gând

Am revenit pe drumul vechi din  satul meu

Am întâlnit  și  ce minune!

Pe acei, pe care îi mai știu eu

Erau bătrâni cu ochii blânzi

Care  mai sunt și îi admir

Cu chipul trist de ani trăind

Dar zâmbetul de trandafir

Încetișor din poartă în poartă

Am vrut să dau binețe, dar cui?

Căci nu mai sunt, dar zburdă ai lor nepoți în drum

Aici e și școala mea, aleea, tei și uși deschise

Mă văd pășind pe pragul ei, dar știu, că asta sunt doar vise

Aș vrea pe-o clipă să revin, să-mi văd iar satul din trecut

Pe toți în brațe să-i cuprind și să trăim ca la-nceput!

 Sper să revin la baștină, să  parcurg drumul meu acasă, sper  să mi se-mplinească și acest vis! 

Corespondent: Vă mulțumesc frumos pentru timpul acordat și vă doresc mult succes în tot ceea ce vă propuneți.

Share Button
Posted on by

Vasile Popovici, președintele Fundației Ucrainenilor Huțuli, despre Ziua Cooperării Europene

Vasile Popovici, președintele Fundației Ucrainenilor Huțuli din România, o  persoană implicată activ în programele de finanțare România – Ucraina, ne informează despre faptul că Ziua Cooperarii Europene  va fi sărbătorită și în acest an pe 21 septembrie.

Redăm mai jos comunicatul transmis de acesta.

“Ziua Cooperării Europene va fi sărbătorită și în acest an de toate programele europene de cooperare teritorială prin diferite evenimente și activități locale. Astfel, pe 21 septembrie 2020 și ulterior acestei date, „vecinii” din România și Ucraina se pot alătura și sărbători împreună realizările cooperării transfrontaliere prin activități locale care promovează acest generos concept european. Având în vedere că proiectele finanțate prin Programul Operațional Comun România-Ucraina 2014-2020 reprezintă „fața umană” a programului, implicarea beneficiarilor de finanțare în acțiuni locale legate de Ziua Cooperării Europene este un element cheie în promovarea cooperării transfrontaliere către publicul larg. Mai mult, colaborarea dintre beneficiari și structurile programului în cadrul acestor evenimente este încurajată de Comisia Europeană.

Coordonatorul local al acțiunilor din cadrul Programului RO-UA, sub umbrela Zilei Cooperării Europene, este Secretariatul Tehnic Comun al programului.

În perioada 21 septembrie – 20 octombrie 2020, Secretariatul tehnic comun va organiza un eveniment major dedicat sărbătorii Zilei Cooperării Europene, pentru a marca importanța cooperării transfrontaliere și implicarea programului RO-UA în viața oamenilor din zona eligibilă. Obiectivul principal va fi promovarea programului într-o campanie extinsă de branding prin publicitate în off-line și on-line, semnalizare și o componentă de susținere a prevenirii îmbolnăvirii prin distribuirea măștilor de protecție. În România, campania se va concentra pe promovarea programului prin colantarea unor autobuze și distribuirea de articole promoționale, în timp ce în Ucraina, se va pune accentul pe prezența on-line, iar componenta vizuală va fi reprezentată de plasarea unor mascote gonflabile personalizate.”

Pentru mai multe informații, accesați https://ecday.eu/.

Share Button
Posted on by

Interviu cu Vasile Popovici, președintele Fundației Ucrainenilor Huțulilor din România

Interviu cu Vasile Popovici, președintele Fundației Ucrainenilor Huțulilor din România, o persoană deosebită care nu doar poartă în suflet sentimentul apartenenței la ucrainenii huțuli, ci îl și promovează și susține cu elan prin tot ceea ce face, remarcându-se ca un exemplu și reprezentant marcant  al acestora din România.

Domnule Popovici, va mulțumim pentru faptul că ne-ați oferit posibilitatea să realizăm împreună un interviu despre comunitatea huțulă din România și despre activitățile Fundației Ucrainenilor Huțuli din România.

Corespondent: Vom începe cu o întrebare simplă. Ce sunt hutulii și ce rol au jucat aceștia în istorie? 

Popovici Vasile: Bună ziua. Vorbesc din punct de vedere etnocultural. Huțulii sunt un subgrup etnic al Ucrainei care trăiesc de-a lungul frontierei în Ucraina și România.Cea mai compactă zonă locuită de ucraineni huțuli este în zona Maramureș, respectiv localitățile Repedea, Poienile de sub Munte, Ruscova, iar în zona ucraineană, zona transfrontalieră, raionul Verhovina din regiunea Ivano Frankivsk, respectiv localitățile Zelene, Verhovina, care fac parte tot din raionul Verhovina. S-au făcut foarte multe demersuri pentru a se deschide chiar un punct de frontieră în localitatea Poienile de Munte-sub Maramureș, Copilași și localitatea Zelene din Ucraina, întrucât primarul din localitatea Poienile de sub Munte dorește să dezvolte constant turismul montan din zonă, iar omologii săi din Ucraina doresc si ei acest lucru.

Huțuli trăiesc și în alte localități din județul Maramureș, precum Valea Vișeului, Crasna, Ruscova și Bucovina. Este o zonă compactă. Am înființat Fundația Huțulilor nu în scop politic. A fost o idee care mi-a survenit, deoarece mă deplasam des în Ucraina la activități culturale, fiind și director de cămin cultural. Am văzut, am auzit și am simțit exact că avem foarte multe în comun, spre exemplu, acele cântece pe care le cânta mama mea se cântă în Ucraina. Există un punct comun cu ucraineii huțuli din Zelene și alte localități ucrainene, și așa, încetul cu încetul, am înființat această Asociație.

Corespondent: Știm că, în calitate de președinte al Fundației Ucrainenilor Hutuli din România, sunteți implicat în promovarea minorității hutule, atât în România, cât și la nivel internațional. Ce evenimente ati organizat / organizati periodic în acest sens? 

Popovici Vasile: Fundația Ucrainenilor  Huțuli a fost înființată în 1998 și a purtat inițial numele de Fundația “Popovici”, iar în 2013 am modificat statutul ei și, aproape în totalitate, i-am dat un scop nou, studierea originii și a culturii huțulilor. Datorită evenimentelor culturale, taberelor organizate, lumea începe să simtă și să recunoască faptul că suntem huțuli. De exemplu, după un eveniment cultural, lumea începe să poarte cămașa huțulcă, deja se simt mândri și bine în ea. Dintre evenimente, cele mai importante, le-am realizat împreună cu Consiliul Județean Maramureș, de exemplu trei ediții ale Festivalului Internațional de etnografie și folclor “Huțulii”. Aceste ediții, care sunt realizate prin proiecte, fac parte din programul prioritar al județului Maramures, și, pe această cale, multumesc tuturor oficialităților implicate. Totodată, acest festival a reînviat portul tradițional huțul, muzica și alte valori ale huțulilor.

Am realizat patru ediții de tabere internaționale de pictură la care au participat pictori din România, Republica Moldova, Ucraina. La acest proiect cultural a participat unul dintre pictorii renumiți ai Ucrainei, Andryi Cebekin, care este Președintele Academiei de Artă și Arhitectură din Kiev, Zoltan Micika din Mucacevo și alții.

În fiecare an, în parteneriat cu Primăria Repedea, organizăm un recital de colinde ucrainene la care sunt invitați colindători din localitățile limitrofe și corul bisericii din Repedea.

Corespondent: Prin intermediul cititorilor noștri, am aflat că sprijiniți comunitatea din care faceți parte prin proiecte transfrontaliere pentru dezvoltarea învățământului, culturii și a condițiilor medicale. Care sunt principalele proiecte în care ați fost / sunteți angrenat și ce demersuri mai aveți în plan în următoarea perioadă pentru susținerea persoanelor din Maramureșul Istoric sau din regiunile Transcarpatia sau Ivano-Frankivsk? 

Popovici Vasile: Pe lângă evenimentele menționate anterior, realizate prin intermediul proiectelor, am derulat și alte proiecte în care am făcut cercetări etnografice în colaborare cu Muzeul Național de Artă și Arhitectură din Kolomeea.

Un eveniment foarte important și benefic pentru comunitate a avut loc în 11 noiembrie 2019, inaugurarea unui Muzeu de etnografie huțulă.

În 2019, prin intermediul AFCN am realizat un proiect prin care am reabilitat o gospodărie anexă, respectiv un grajd din lemn, construit în 1973,și acum funcționează o colecție muzeală intitulată “Colecția ucrainenilor huțuli din Repedea”. Valoarea proiectului a fost de 60.000 de lei.

Un alt proiect a fost “Istorie, oameni și granițe”, implementat în anul centenar, 2018. 

Un alt proiect finanțat tot de Consiliul Județean în 2019 și adresat tinerilor este “Tinerii liberi în comunitate.”

Fundația acordă sprijin pentru scrierea și implementarea proiectelor trnsfrontaliere. Un proiect, care este acum în implementare, este un proiect pe învățământ, aplicant fiind Liceul Tehnologic Repedea și Școala nr.1 din Slatina.

Un alt proiect care este preaprobat este un proiect pe sănătate, beneficiar va fi comuna Poienile de sub Munte, comuna Bocicoiu Mare din Ucraina și Spitalul Raional Verhovina, regiunea Ivano-Frankivsk.

Corespondent:  Colaborați cu entități similare din Ucraina pentru implementarea acestor proiecte? 

Popovici Vasile:  Colaborez cu foarte multe entități culturale și autorități publice raionale și regionale. Cea mai bună colaborare pe care o am este cu “Asociația Națională a Tuturor Huțulilor” din Ucraina, condusă de Dmetro Stefliuk, Asociația “Vatra” din Rahiv, Ucraina, Consiliul Raional Verhovina, Administrația Regională și Consiliul Regional din Ivano-Frankisvk, Consiliul Raional Rahiv, Muzeul Huțulilor din Verhovina, Muzeul Magiei din Verhovina, Muzeul Național de Artă Populară din Kolomeea și cu multe alte persoane reprezentative.

Corespondent: Am observat că în România există și alte subgrupuri ale minorității ucrainene, precum rutenii (reprezentați de maramureșeanul Mihai Lauruc) sau cazacii (reprezentați în Satu Mare de către Pavel Prodaniuc – am realizat un interviu și cu acesta anul trecut). Ce ne puteți spune despre acestea? 

Popovici Vasile:  În România există o Organizație reprezentativă a rutenilor condusă de Gheorghe Firczak, cunosc și Uniunea Rutenilor Subcarpatici, condusă de Mihai Lauruc, o asociație fără reprezentare parlamentară, dar nu am niciun parteneriat cu aceste organizații. Activitatea Uniunii Cazacilor nu o cunosc.

Corespondent: Ce relație există în prezent între Uniunea Ucrainenilor din România și Fundația Ucrainenilor Hutuli din România? Luați în considerare o posibilă asociere cu UUR? 

Popovici Vasile:   În prezent, sincer, nu există niciun fel de colaborare. Uniunea Ucrainenilor ar putea să cofinanțeze pentru a se putea organiza anumite evenimente. Totuși, nu le cer ajutor, doar o rugăminte aș avea, să dea voie la oameni, la profesori să participe la evenimentele organizate de fundație, care nu sunt politice. Evenimentele organizate de fundație sunt cu participare numeroasă ucraineană, peste 1000 de oameni, care depășește numărul de participanți la evenimentele organizate de UUR în zona Repedea. Cu Uniunea Ucrainenilor nu se poate vorbi de o asociere, eventual de colaborare, parteneriat, eu sunt deschis oricând. Prin asociere s-ar înțelege o subordonare a Fundației, pe când fundația se identifică prin activități care vin în completare a ceea ce nu face UUR. Sunt încă oameni care știu cine au fost huțulii, iar valorile lor trebuie păstrate și promovate.

Corespondent:  Ce ar putea românii să învețe de la poporul ucrainean?

Popovici Vasile:  Fiecare țară are cultura ei, ucrainenii, respectiv huțulii, au o cultură foarte apropiată, mai ales graiul, bucătăria, obiceiurile. Ar trebui realizate întâlniri culturale, schimburi de experiență pentru a se putea dezvolta mai ales pe linia turismului montan. În Ucraina este foarte dezvoltat turismul montan, ei nefiind în Uniunea Europeană și-au făcut afaceri, există o curățenie extraordinară, o bucătărie foarte apreciată, ar trebui să învățăm de la ei acest lucru, pentru ca tinerii să nu plece din țară.

Corespondent:   Ce mesaj aveți pentru cititorii INTER REGIO NEWS? 

Popovici Vasile:   În primul rând, doresc să vă felicit pe dumneavoastră pentru interesul pe care îl acordați Fundației noastre, iar ca și sugestie vă doresc să vă extindeți pe site, să publicați știri și din regiunea Ivano-Frankivsk.

Share Button